Adorm!

Adorm! Visez cu sete un Loc Eternizat!
Mă mângâie un Soare cum n-a văzut Pământul,
Și-o adiere lină, mă spală de păcat,
Trezindu-mi iar Candoarea, Credinţa şi Avântul,

Ori poate şi Iubirea ce ieri s-a rătăcit
Prin lumea cea rămasă în plâns şi-n ignoranţă!
Mă simt aşa, deodată, sfios şi liniştit,
Iar gândul prinde iarăşi oleacă de Speranţă,

Văzând numai Lumină, Zâmbire şi Alean,
Dorindu-mi ca Visarea să nu se mai termine!
Aş vrea să-ntârzii Timpul de s-ar putea, cu-un an,
Să-aduc această Lume, când m-oi trezi, cu mine!