Te vei trezi odată și tu din acest vis,
Căci noaptea-ncet se stinge și dimineața vine...
Și vei privi cu ochiul înspăimântat, deschis,
În urma ta o lume pierdută, în ruine.

Din tine, e o parte acolo... dar, plecând,
Simți sufletul aievea cum ți se frânge-n două...
O rană uriașă mai vie sângerând,
În veci mereu mai mare și-n veci mereu mai nouă...

Și șoapta din ureche: ”C-o dragoste nestinsă
Eu te aștept și-acuma, copil orfan... Când vii?”
De negura tăcerii eterne e cuprinsă... –
Se-aude mai departe, pierind pe veșnicii.

Și vrei să stingi, să urli, să ceri în implorare
Să te trezești acasă, știind c-a fost coșmar.
Dar iadul plin de flăcări te arde-așa de tare...
Și lacrima-n căldură se stinge-așa amar...

Durerea se adună ’năuntru... însă unde... ?
Din stropii tăi – oceane ce n-ai putut să plângi –
Un infinit de plânset în tine se ascunde,
Ce face existența pe veci să vrei să-ți frângi.

Când fierbe înăuntru dar și afară focul,
Tânjești la Apa Vie, din care nu ai vrut...
Și înțelegi preabine c-acesta este locul
În care nu-i speranță și totul e pierdut.

Ai strâns în piept la tine așa de multă ură... –
O magmă șuierândă în inima de rocă –
Nu poate să erupă... și totul e tortură,
Când și afară-i iadul ce sufletu-ți sufocă.

Când viermele nu doarme și flacăra nu piere,
Pecetluind decesul continuu și etern,
Atuncea și mai tare a cerului tăcere
Te-afundă în prăpăstii, în iadul de infern.

O, nu-L urî mai strașnic... Nu-i Dumnezeu de vină... !
De vină este lipsa de Domnul Dumnezeu... !
Așa cum întuneric e lipsa de lumină
Și lipsa de căldură e frigul cel mai greu.

Și locul ăsta groaznic menit nu-i pentru tine,
Ci pentru-aceia demoni din îngeri răzvrătiți... !
Căci chiar Hristos gătit-a un loc în care-i bine,
Să fim și noi cu Dânsul, noi, oamenii iubiți...

Este Cetatea Nouă, sublimă și curată,
Cu străzile de aur lucind mai minunat...
Dar porțile Cetății nu se deschid vreodată,
Lăsând să intre-acolo ceva ce-i întinat... !

Doar sângele salvării e-n stare să te facă
Un demn de-acea minune, să spele vina ta... !
Ca ființa ta infernul temut să nu-l mai treacă,
Să-ți fie veșnicia frumoasă și nu grea... !


Trezește-te chiar astăzi din visul vieții tale,
La sfânta realitate a vieții cu Hristos... !
Căci din corola lumii se tot desprind petale –
Purtate de uitare, plutesc mereu mai jos...

În timp de fulgi cu viață mereu mai sus se-nalță,
Iar bolta-i tot mai albă, ningând dinspre Pământ.
Acolo e Cetatea... ! Acolo e speranță... !
Acolo e oștirea ce iadul a înfrânt... !

Amin.