De-aș pierde tot, rămâne cerul meu... !
De-aș pierde tot ce-aicea pot să am...
Dar totul e nimic când Dumnezeu
Comoară îmi rămâne și balsam...

Când toate mi se fac tot mai străine,
Cu-atâta Îl cunosc pe El mai mult...
Când toate-s ceață, pot să-L văd mai bine...
Și, surd la toate, pot să Îl ascult...

Când toate-s umbră, văd cum El străluce...
Când mi-s reci toate, El îmi este foc...
Când toate mi-s amare, El e dulce...
Când toți m-alungă, El îmi face loc...


Voi vă mirați cum vreau eu să iubesc
Ceva ce nu vi-i clar dacă există...
Dar fără El cum pot eu să trăiesc?
Cum să suport o viaț-așa de tristă... ?

Căci mă sufoc încet când Viața pleacă –
Isus Hristos din mine când Se duce...
Iar seceta de-a pururi n-o să-mi treacă –
Cum? Vreți ca al meu suflet să se-usuce?

În inimă țărâna vi-i crăpată –
V-ați complăcut în arșița durerii...
Din cer coboară Apa cea curată,
Chemând din moarte mugurii-nvierii... !

Isus Hristos din cer e Apa Vie –
E ploaia cristalină pe ogoare...
El este-a crăpăturii alifie...
Și rana nu mai este... Nu mai doare.

De-aceea-L vreau iubi cât pot iubi –
Cât El îmi dă putere ca să pot... !
De dragul Lui, chiar merit-a jertfi
Fărâma jertfei Sale, ce mi-e tot... !

Sunt gata doar cu El de a mea parte!
Căci recunosc, adesea este greu.
Dar, și când cerul pare prea departe,
De-aș pierde tot, rămâne cerul meu... !

Amin.