Am plâns de-a Ta iubire căci n-am putut rosti
Recunoștință care să fie îndeajuns...
Și n-am găsit cuvinte să-Ți poată mulțumi
De Jertfa cea supremă... de Trupul Tău străpuns...

Și parc-am fost acolo de față când mureai,
Potirul mântuirii când răsturnai să curgă,
Când ultima fărâmă de Viață Ți-o-mpărțeai
Și săturai c-o Pâine mulțimea cea flămândă...

Te mistuiai cu totul... n-a mai rămas nimic –
Doar fumul de tămâie se înălța mai mare...
Și-i urmăream cărarea... și mă făceam mai mic,
Uimit de hotărârea Soliei de-mpăcare...

Am plâns de-a Ta iubire căci n-am putut clipi,
Să pierd din ochi și suflet înfățișarea-Ți dragă...
Când Tu vei fi departe să pot a o privi,
Reîntâlnind-o-n mine frumoasă și întreagă...

Să port o amintire – duiosul chip al Tău,
Când stau la pândă-n noapte atâtea chipuri aspre...
Când flacăra prea arde... Când dorul e prea greu,
Doar să Te chem, Isuse... și Tu să fii aproape...

Am plâns de-a Ta iubire căci n-am putut simți
Ceva în clip-aceea ce zborul să mi-l frângă...
Mi-ai apărut în viață ca scumpii zori de zi –
De dragul Tău, Isuse, cum ființa să nu-mi plângă... ?

Amin.