Ce mult El mă iubise când meritam puțin...
Când josnicul meu suflet cu milă l-a străpuns...
Mi-a frânt nimicnicia și m-a făcut de-ajuns –
Din fărmicioasă tină mai mult de-un heruvim!

Din cioburi din cenușă în Casă vas întreg!
Din trestie-ndoită toiag de neînvins!
Din lampă fumegândă un foc pe veci nestins! –
El a lucrat cu mine cum nu pot să-nțeleg...

Cât a văzut în mine și ce puțin am fost...
Tot El mi-a dat puterea să fiu ce vede El –
Eu rătăceam niciunde, El mi-a țesut un țel!
Eu – un non-sens... iar Dânsul incontestabil Rost!

Mi-a dat a Lui iubire să pot ca El iubi!
Mi-a dat a Lui iertare să pot ca El ierta!
Mi-a dat curajul Jertfei să pot ca El lupta!
Prezența Lui în mine – mai mult decât pot fi!

Cu mintea înnoită, azi văd prin ochii Săi
Și dincolo de ziduri... și dincolo de nori...
Și în dezamăgire, rănit adeseori,
Mi-s frații dragi și îngeri... și niciodată răi!

Hai să privim cu toții prin ochii Lui Hristos!
Căci la izvorul milei din ochii Săi adânci
Revin la viață crinii din crăpături de stânci
Și-n inima-nghețată învie ce-i frumos...

Priveliștea cerească aș vrea să o privesc
În fiecare frate când merită puțin...
Și rana slăbiciunii cu dragoste s-alin...
Ce mult El mă iubise... Și eu vreau să iubesc!

Amin.