Cum am căzut cu fruntea la pământ...
Și cum m-am prăbușit între ruine...
Cum m-am simțit în fața Ta înfrânt –
Cât de murdar... Cât de nedemn de Tine... !

Să Te privescă ochii-mi nu-ndrăzneau –
Îi ustura o cruntă osândire...
Și vorbele-mi pe buze se stingeau...
Și-n inima-mi era ca o... sfârșire.


Vai, Împăratul stă ’naintea mea... !
Și hainele mi-s rupte și murdare...
Să mă ridic de jos cum voi putea... ?
Căci mă apasă vina mea cea mare... !


Și stropii grei au început să-mi cadă
Peste Pământul ars și obosit...
Dar mila Jertfei Tale în cascadă
În sângele fierbinte m-a albit.


Priveam la haina mea curată, albă,
Întreagă... și în lacrimile jos
O față ca de înger – scumpă, dalbă...
Mi-am zis: E, oare, chipul Lui Hristos... ?

Simțeam că pot și capul să-l ridic,
Să văd de unde vine-acea Lumină...
L-am ridicat! Nu m-osândea nimic,
Căci nu purtam în suflet nicio vină... !


Ce strălucire sfântă între spini... !
Cum se revarsă-n jos pe fruntea bună...
Când stropii cei de sânge sunt rubini
Ce scapără suav n-a Ta cunună...

Ce flacără în ochii Tăi – abisuri...
Și mantia pe umerii curgând... –
Splendoarea Ta întrece orice visuri
Visate vreodată pe Pământ... !


Nu pot uita, Isuse, niciodată
Când ochii mei, Lumină, Te-au văzut...
Când buzele-mi strigau iubirea toată...
Și-n inima-mi era un... început.

Și-am izbucnit nestăpânit în laudă –
Nu, gura n-am putut să mi-o mai țin... !
Că ochii mei au harul să Te vadă...
Că vrednic ești și Ție mă închin... !



Preadulce Împărat, pe veci plecat
Păstrează-mi privilegiul de-nchinare... !
Căci din dulceața Jertfei am gustat... !
De-atuncea toate-n lume mi-s amare...

Mi-am întâlnit și sensul și-mplinirea,
Căci Tu îmi ești Motivul să trăiesc... !
Și-aș vrea pentru vecii să-Ți cânt iubirea –
Răscumpărare, să Te preamăresc... !

Amin.