Întoarce-mi, iubire, plecată departe
cândva-ntr-un solstiţiu de flăcări şi gheaţă,
lăsându-mi pe cruce trei rane de moarte
şi-o taină cu neagră maramă pe faţă.

Ce iute-ntinseseşi aripa să-ţi zboare,
lipindu-te moale de umbra nălucii,
nici faţa-ntorcându-ţi să vezi cum îţi moare
străpuns legământul în cuiele crucii.

Cu aripi de umbră grăbeai către noapte,
dar undeva-n faţă pândea-nfricoşată,
amară, pedeapsa netrebnicei fapte;
şi noaptea-ngrozită te-a-ntors dintr-o dată.

Lăsându-ţi năluca stingheră să-ţi zboare,
veneai iar spre Soare, la crucea sortită;
mereu mai curată plutea, lucitoare,
în zbor spre Lumină, făptura-ţi sfinţită.

…Din pasăre albă, prefă-te mireasă
şi vin’ ascunzându-ţi smerită privirea;
şi-aproape, desfă-te ceresc de frumoasă,
să-nviu dintr-o dată, şoptindu-ţi:
– iubirea! …