N-ai renunțat la mine...
Motive au fost mii...
Altcineva în locu-mi
Putea să fie-ales...
Dar dragostea din Tine
Alese să mă ții –
Ardea prea tare focul,
Curat și ne-nțeles...

N-ai renunțat la mine...
Cercasem să mă smulg
Din mâna Ta cea bună,
Din brațul Tău nespus...
Nu m-ai lăsat de Tine
Departe să ajung –
Departe în furtună,
Departe de ISUS...

Ca un copil ridicol,
Tânjeam să explorez
O lume de abis
Și fără baricadă...
Un suflet în pericol,
Aproape să clachez...
Dar mâna Ta l-a prins –
Nu l-a lăsat să cadă...

Se înnoptase zarea
Ca niște ochi adânci...
Stăteam izbită-n vânturi...
Cânta al lumii larg...
Îmi răsuna cântarea...
Și-am înțeles atunci –
Mai mult ca orice cânturi
Mi-e glasul Tău mai drag...

Urla inima-n mine
De-al Glasului Tău dor,
Prezenței de-altădată,
Căldurii Tale sfinte...
Simțeam eu fără Tine
Cum mă usuc și mor –
O sete ne-alinată,
Cum nu găseam cuvinte...

De ce m-am dus spre lume... ?
Căci Tu-ai fi fost de-ajuns... !
Se frământa furtuna...
Aș fi căzut în ape,
În otrăvite spume...
Și-un braț adânc străpuns,
Pe mâna mea o Mână
Rămase să mă scape... !

Când mâna Ta m-a strâns,
Mi-ai provocat durere,
Mi-ai ars ființa toată –
Prin dânsa m-ai trezit...
Dar astăzi știu că-n plâns
Și-n lipsuri și-n tăcere
Ca nimeni niciodată,
Părinte, m-ai iubit... !

Amin.