Nimica nu mai poate să-mi cânte astăzi dorul...
Nimica nu mai poate să strige ce simțesc...
Tu-mi ești Iubirea vieții și Răscumpărătorul!
Mi-e inima la Tine... La Tine mă gândesc...
Îmi tremură fierbinte o lacrimă sub pleoape,
Din ochii ce-mi stau țintă spre Porțile de sus...
Și lumea cu țărână încearcă să mă-ngroape,
Să cred că-n Veșnicie Lumina a apus...
Pe noi, Isuse dulce, nimic nu ne desparte...
Și cu Iubirea Jertfei pe toate le răzbat!
Și când îmi pari adesea departe... prea departe,
Apari chiar lângă mine... așa de-adevărat...
Atâtea voci îmi strigă: ”Tu crezi într-o fantasmă!
Un... Plin urzit de tine la golul tău pustiu!”
Și eu le strig mai tare: ”Gustați a Lui mireasmă!
Ștergarul Lui! Și piatra! E Domnul meu cel viu... !
Voi orb mă vreți când ochii-mi privesc Minunăție!
Și surd la Glasul care din moarte m-a trezit!
Și dac-am pus un deget nu-n palmă de stafie,
Nesimțitor la toate ce-aievea le-am simțit!”
Nimica nu mai poate acum să mă oprească!
Nimica nu mai poate să-mi pună gurii frâu!
Căci am de dus o Veste, o Dragoste cerească!
Și mulți se sting de sete, lipsiți de-al Vieții Râu!
Urâți-mă de moarte! – Tot voi avea Iubirea!
Scuipați-mă în față! – Sunt mângâiat de El!
Luați-mi paza voastră! – Tot El mi-e ocrotirea!
Luați-mi orice drepturi! Căci tot mai am un cer... !
Voi îndura durerea, oricât o să mă doară!
Că-n rana cea mai rană El mi-e Balsam nespus...
Nimica nu mai poate să-mi smulg-a mea Comoară!
Nimica nu mai poate să-mi ieie pe ISUS... !
Amin.