Îți e adâncă mila și Ți-este mare harul,
Te porți cu bunătate, n-ai ocolit Calvarul...

Ți-e veșnică îndurarea, ai oferit iertarea...
Aștepți cu bunătate, Ți-ai înmulțit răbdarea

Dar vai! Cât Ți-e urgia! Năpraznică mânia!
Dar vai ce judecată aduce Împărăția!

Când omul nu primește a Tale haruri toate,
Ușor disprețuiește, le-alungă și hulește...

Dar vai! Aprinsă Ți-e mânia, curată gelozia!
Când idolii se-nalță, întreținând curvia...

Când omul îndrăznește și crede că iubește
C-un suflet întinat... un Dumnezeu curat.

Dar vai! Câtă urgie, adună a Ta mânie,
Dar vai! Ce-nșelăciune pe-un suflet adormit, de idoli încălzit...

Să nu se îngrozească și să nu se trezească
Din închinarea sa, ce o dă altcuiva...

Și dacă nu lovește și de nu pedepsește,
E pentru că iubește, că are îndurare spre veșnica salvare

Și blând adeverește, puternic poruncește,
Căci în final mânia-i... urgie se numește!