Suflete, aruncă amarul
Ce te chinuie cumplit
Și dărâmă acum altarul
Pentru orice chip cioplit.

Suflete, îngroapă-ți frica
Ce te bântuie de zori
În pământ bun de nimica
Și pe el să crească flori.

Suflete, nu te mai zbate
În temnița ta de lut...
Tu etern ești, vei răzbate
N-ai sfârșit, doar început

Suflete, de ce te chinui
Uitându-te înapoi?
Tu nu poți găsi seninul
Cât ești încă în gunoi.

Suflete, de ce te îneci
Într-o mare de-ntristare?
Și lași valuri mari și reci
Care vor să te doboare.

Suflete, tu nu-nțelegi,
Dar susții ca ai dreptate
Nu poți zorii să-i culegi
Când tu stai în neagra noapte.