FOCUL NUMIT IUBIRE...

Suflet năpăstuit... căzut sub blestemul păcatului.
Prins de fiorii morții, ce-amenință gândul veșniciei,
Pus în tine din armonia celestă, aripă a zborului,
Focul numit iubire... arde în tine, lutul nimicniciei.

La tronul divin s-a hotărât... un sacrificiu... iertarea
Pentru mine şi tine... dintr-o iubire fără asemănare.
Cuvântul întrupat croiește albia râului... alinarea.
Răstignit Divinul, parafează cu sânge, eliberare.

La cruce... moartea-i strivită de puterea învierii...
Veșnicia triumfă în iubire... cu raze de curcubeu...
Cuvântul semnează cu sânge sfânt... actul înfierii.
În dar primim integritatea unor fii de Dumnezeu.

Durerea inimii frânte, potolită, stinsă în Izbăvitor,
Uită a morții întunecime, de osânda negrului pustiu.
Zbuciumul vieții găsește odihna... dimineața zorilor.
În credința unui lut însuflețit în harul veșnicului Viu.

Bulgăre de aur devii... zi de zi tot mai strălucitor.
Din tainica tărie ce-n lut schimbă modul de gândire.
Când se revarsă tăcută lumina diafană... strălucitor.
În adâncul inimii înfloresc calele albe... dăruite de Mire.

Diadema înnobilată... de picăturile divine... de sânge.
Dintr-o iubire nemuritoare, dragostea unică a Divinității
Fi-va aurora veșniciei... a inimii ce-n căință se frânge.
Bezna neagră va dispare... sub lumina aprinsa a vieții.

Şi moartea... cu mânie înaintând... când o simți venind...
Nu te mai temi de ea... vezi ale Soarelui raze... mijind.
Speranțele veșniciei din iertare... cu puteri noi te prind.
Se scutură întunericul și zorii dimineții cerul aprind.

Timpul pocăinței... în iubire... se dinamizează,
Dă putere rugăciunii ca zgura să se dezlipească.
Nefolositoarele gânduri, credința le dezintegrează,
Mai presus de-înțelepciunea omenească.