La apus clocotea cerul tot în vâltoare,
Iară marea mugea ca un iad fioros.
Și ce sânge arzând se făcuse din soare...
Și ce greu, ca un plumb, se lăsase în jos...

N-a mai fost orizont între ceruri și ape
Sau vâltoare în nor sau durere în val...
Căci în toate erau ale liniștii șoapte
Și în toate era odihnirea din har.


O, cum sufletul Tău de-al meu dor clocotește,
Căci se vrea contopit cu-al meu suflet răpus...
Mă-nfior și mă-ntreb: Cine-n lume iubește
Cum 'n-așa agonii mă iubești Tu, Isus... ?

Mă cutremur, văzând al Tău suflet cum plânge...
Copleșit sunt, înfrânt și trântit la pământ.
Căci în lacrima Ta arde-ntregul Tău sânge –
Pentru cine, Isus... ? Cât îmi dai mie... ? Cât... ?


Sunt o oază de vis... Sunt iubire și pace.
Nu găsesc vreun hotar, nu găsesc orizont.
Nu e cerul tăcând... Nu e mare ce tace...
Doar o oază de vis... Doar iubire - un... TOT.

Amin.