Îmi pare rău, căci fost-am amăgit!
De gândul care-ncet m-a dominat,
Ne-nţelegând că dincol' de zenit,
Există-un loc atât de minunat!

Cu ochii de ceară, am privit la Tine,
Ne-ncrezător că e un loc ceresc,
Nu Te-am crezut când ai venit la mine,
Şi mi-ai şoptit, copile, Te iubesc.

Ademenit de vipera hulpavă!
Care mi-a scos în cale desfătarea,
Eu am uitat de inima firavă,
Ce se zbătea în mine, vrând iertarea.

Mergând prin colb, rătăcitor, visând,
O lume nouă, plină de-amintirii,
Ajuns-am umilit, cu pieptul frânt,
-Acestea sunt, a lumii răsplătirii.

Îmi pare rău căci am lăsat să treacă
Atâta timp fără să Te cunosc!
Mi-s ochii plânşi, de gîndul ce mă-ncearcă
puteam să fiu demult, un rod ceresc.

Cu aroganţă Ţi-am respins chemarea
Crezând că voi fi liber pe pământ!
Dar am ajuns un rob, şi-Ţi cer iertarea,
Primeşte-mă, la tronul Tău cel sfânt.

Îmi cer iertare pentreu ne-ascultare,
Fiind ne-ncrezător în glasul Tău!
Îmi cer iertare pentru nepăsare,
pentru o necredinţa-n gândul meu.

Dar vin aşa cum sunt, Doamne, la Tine,
Cu ochii plânşi, cu sufletul zdrobit!
Vreau sa fiu doar un rob al Tău, Stăpâne,
Eu mă proştern în pulbere, smerit.

13:52gl