Când Dumnezeu din slavă Se face jos pământ
Din dragoste pământul să-l facă dumnezeu
Și când pe roata lumii e frământat din greu,
Privindu-L cum Se frânge, eu nu găsesc cuvânt.

Ce vis era într-Însul? Ce dor nepieritor?
Că L-a zdrobit cu totul, născând din Sine rod,
Cu sânge curățindu-Și din lume un norod,
Săpându-Și-l pe rane ce încă ard și dor.

Părtași Dumnezeirii voi toți ați fost chemați –
Neprețuit tezaur ce sunteți pentru El,
Cum El v-a pus lumină să străluciți la fel...
De dragostea Golgotei la fel vă frământați!

Un Mire și-o Mireasă îngemănați prin har,
Încununându-i slava pe rana cea de spin,
Pe umărul de cruce, pe pieptul de suspin –
Și-acum, precum în lume, un negrăit altar.

Nestingherită arde o flacără, jertfind
Și voie omenească, și năzuinți ce pier,
Căci mai presus de toate e voia cea din cer
Și-acela ce iubește arată împlinind.

Când ni s-a dat onoarea de-a fi iubiți oricât,
Nimic și niciodată nu ne-a mai fi prea greu,
Din dragoste pământul să-l facă dumnezeu,
Cum Dumnezeu din slavă Se face jos pământ.

Amin.