Unde locuiești suflete?
în creasta soarelui, în secera ce taie urma nopții,
în ochiul alb al dimineților
care-și lăcrimează bucuria închinării luminii,
în zborul alb al păsărilor ce fac umbră soarelui,
în cântul lor, ca un steag eliberator...
În dulcele roadei, în sațul pâinii,
în răcoarea apei
ce satură sufletul însetat,
în plânsul puilor rămași în singurătate,
în lacrimile mamelor văduvite
când tații se ating de arme,
în chindia sângerândă ce-și ascunde vitejii sub glie,
făcându-i ghiocei să înflorească în primăvară...
în bocetul țarinii furate,
în jalea trunchiurilor tăiate
și duse în altă țară unde banii
i-au transformat în paturi
în care oamenii adorm doar cu pastile,
din cauza jalei cântului scoarțelor
trunchiurilor ce nu vor să moară...
Unde trăiești, suflete?
în bucuria înfloririi grădinilor, în zumzetul albinelor,
cânt de mulțumire
în care mă dezmiardă Domnul, Grădinarul.