2 august 2024, târziu în noapte. Mă gândeam că Domnul Isus nu purta cu El ziduri. El a iubit până la capăt, chiar dacă știa preabine că va fi trădat, chinuit, ucis. El l-a hrănit cu mâna la Lui pe vânzător și l-a odihnit pe pieptul Lui pe acela ce urma să fugă, împreună cu toți ceilalți. A fi ca El înseamnă a dărâma zidurile și a accepta până și moartea, în Numele Sfânt al Iubirii. Iubirea nu se teme de ceea ce va pierde, chiar dacă asta ar înseamna a se pierde pe sine. Ea nu se teme de nimic. E ca o Războinică îmbrăcată în zale de oțel. Și dacă așa se cade, după Exemplul Lui, să-i iubim pe oameni...oare pe El cum se cade să-L iubim? Îl iubim "în funcție de"? Sau Îl iubim "în ciuda"? Am cunoscut odată un om minunat...care găsea întotdeauna o deosebită plăcere în a-mi vorbi despre Caracterul Lui Dumnezeu. El m-a făcut să mă îndrăgostesc mai mult de acest Caracter desăvârșit prin necesitate și statornic din veșnicii. Tot el mi-a împărtășit o poveste adevărată despre o titană a credinței - Elizabeth Elliot - care era misionară. În timpul unei misiuni, împreună cu primul ei soț, Jim Elliot, acesta a fost ucis de un trib, iar dumneaei a fost batjocorită. În timp ce se afla acolo, frântă de durere, într-o stare jalnică și cel mai probabil într-o luptă cu atâtea confuzii, a auzit vocea Domnului Isus: "Am I Worthy?" ("Sunt Eu vrednic?") Da, Doamne Isuse... Tu ești și rămâi vrednic!