Cât Îl iubim în binecuvântare
Pe-al binecuvântărilor Izvor...
Dar Îl iubim la fel și-atunci când doare,
Nădejdile ce fumegă de mor... ?

Și Îl iubim la fel și-atunci când tace,
Parcă întors cu fața înapoi... ?
Și când pe fundul bărcii parcă zace,
Nesimțitor la spaimele din noi... ?

Și Îl iubim la fel când ne zdrobește,
La gemetele noastre parcă surd... ?
Când lacrimile nu ni le privește,
Lăsate undeva pe plan secund... ?

Dar care-i primu-I gând și prima-i țintă,
Ce agonia merită din plin... ?
Când omul-I este ființa cea iubită
Și Planu-I e Iubire pe deplin...

E poate Șansa unui "Pur și simplu",
Unei Iubiri "în ciuda", ca a Lui,
Care sfidează starea, locul, timpul
Și-i gata să se dăruie oricui...

Unei Iubiri ce tace și îndură
Trădarea ne-nțeleasă de venin...
Și sulița din coastă... Fără ură...
Și moartea... Ca mieluțul cel senin...

Și-a Cerului tăcere nemiloasă...
Și condamnarea cea fără de glas...
Și pierderea preadulcelui "Acasă"...
Și... Pierderea a tot ce-a mai rămas.


Cât Îl iubim în binecuvântare
Pe-al binecuvântărilor Izvor...
Dar Îl iubim și ființa când ne moare,
Cu orice vis pe lume... și-orice dor... ?

Și dacă nu... Ce rost mai e în toate... ? -
Doar sterp, absurd, dezgustător negoț...
Când inima să Îl iubească poate
Doar ca un schimb la tot ce e frumos...


Dă-mi Dragostea aceea ce nu cere... !
Și dacă nu... Ia-mi orice simțământ... !
Vreau să iubesc cu-a Dragostei Putere,
O, Dumnezeu Preavrednic și Preasfânt... !

Amin.