PARADISUL VERDE

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

În pădurea înverzită
E atâta de plăcut,
Să priveşti frunza vopsită
În culoarea potrivită
De chimistul nevăzut.

Roşu, verde, argintiu,
Galben sau albastru, gri,
Cine poate să descrie
Coloraţia cea vie
În păduri şi pe câmpii?

Ce penel, ce gingăşie!
Ce matriţe, ce tipare!
Ce figuri de geometrie!
După frunze omul ştie
Ca să facă separare.

Fiecare frunzuliţă
E un steag de glorii, plină.
Apărându-şi a ei viţă
După soi şi după spiţă
În pădure şi-n grădină.

Fiecare crestătură
Poartă-n ea o mărturie,
Că există o măsură
Şi-un Stăpân peste natură
Care poate, care ştie.

Fiecare frunzişoară
Poartă-n ea o melodie
Care urcă sau coboară,
Vântul cântă la vioară
Cu atâta măiestrie.

Fiecare frunză vie
Este un laborator.
Respiraţia îl ştie,
Ce parfum, ce bogăţie!
Deasupra pădurilor.

Şi te uită ce perdele
Stau pe ramuri agăţate,
Însă dedesubt de ele,
Fructele mai mărunţele
Se zăresc când vântul bate.

Dacă vrei o simfonie
Liniştită şi minoră,
În pădure, pe câmpie,
Poţi s-asculţi o melodie
Când doreşti, la orice oră.

Ramuri verzi cu frunze pline
În pădurile gigante,
Nepătrunse şi virgine
Omule, sunt pentru tine
Lemnele interesante.

Căci din lemn ţi-ai făcut casă
Iar din fructe aromate,
Şi ce mobilă frumoasă!
Iar la umbra lui cea deasă,
Stai şi odihneşte, frate.

Tot din lemn faci şi căldură
Şi grădini ornamentale,
Căci pădurea din natură
E făcută cu măsură
Pentru scopurile tale.

E gigantica uzină
Plăsmuind viaţa firii,
A pământului grădină
Care creşte şi se-nclină
După legile iubirii.

E centrala automată
Degajând atomi în zare,
Pulberea sterilizată
Ce ne-mbie şi ne-mbată,
Dulcele parfum de floare.

Dar ateul cu securea
Şi cu fierăstrăul mare,
Vrea să spună că pădurea
A crescut aşa, aiurea,
Printr-o oarbă întâmplare.

Noi slăvim întâmplătorul
Care poate, care ştie,
Căci El este Creatorul
Ce-a făcut laboratorul
Cu atâta măiestrie.

Un copac e o minune,
E o artă, un palat,
Frumuseţea lui ne spune
Că există o-Nţelepciune
Care toate le-a creat.

Şi te uită ce lucrare
E pădurea înverzită,
După soiuri fiecare
Unul mic, altul mare,
Frumuseţea-I felurită.

Când priveşti spre eleganţa
Palmierului cochet,
Te uimeşti văzând distanţa
Deşi e la fel substanţa
Într-un mărunţel boschet.

Cedrul cu ramificaţii
Pare un viteaz, şi este.
Iar stejarii îi sunt fraţii
Ce minuni şi ce creaţii!
Realitatea nu-i poveste.

Pulberea mirositoare
Din pădurile de tei,
Te înalţă-n sărbătoare,
Iar salcâmii în splendoare
Tot parfum rodesc şi ei.

Albinuţa de ţi-ar spune
Câte gusturi întâlneşte,
Dulce din amărăciune
Că şi miereă-i o minune
Care în pădure creşte.

Şi de-ar fi numai frunzişul
Şi petala colorată,
N-ar fi curios desişul,
Dar când îi rupi învelişul
Portocala-i minunată.

Şi de-ar fi numai mirosul
Cu substanţa lui acerbă,
Am rămâne cu frumosul,
Însă când desfaci cocosul
Aroma sa e superbă.

Şi de-ar fi numai mulţimea
Ramurilor cârligate,
Ai privi doar înălţimea,
Fără să cunoşti acrimea
Din lămâile sărate.

Dar vedeţi ce împletire,
Şi ce gusturi, ce tărie!
Fiecare altoire
Ne-a rămas de la zidire
Până astăzi, mărturie.

Iar acum de voi depinde
Traficul continental,
Omul cumpără şi vinde
Rădăcina din ce prinde
Al pădurii material.

Înima care e plină
De iubirea cea mai sfântă,
Vede-n ram o mandolină,
După ce-i cioplită fină
O acordă şi-apoi cântă.

Însă ochiul care duce
Spre amurgul înserării,
Vede în stejar o cruce,
Dar cel credincios o duce
Pân' la locul aşezării.

De ai vrea să smulgi iubire
Din regatul vegetal,
Vei stârni împotrivire,
Căci toiag de cârmuire
Faci din lemnul de santal.

Şi de-ai vrea numai dulceaţă
Pentru fiinţa cea firavă,
Întră-n spini cu-atâta viaţă
Căci de mici copii-nvaţă
Ca să guste din otravă.

Şi de le-ar fi spus străbunul
Moartea lor să le-o descrie,
Cine-ar fi crezut că prunul
Împreună cu tutunul
Îi coboară în sicrie?

Şi de le-ar fi spus că via
Cu rodirea ei gustoasă,
Reprezintă primejdia,
Câţi nu şi-au ucis soţia
Cea plăcută, cea aleasă...

Hai să mergem în livadă
Şi să nu mai fiu simbolic,
Poate cineva să vadă
Sau dacă îi spui să creadă
Că e vre-un altoi alcoolic?

Şi gustând din el deodată
Mintea să se-ngreuieze,
Şi să fie tulburată,
Veselă, sau agitată
Începând să şchiopăteze.

Boaba binecuvântată
Nu-i lăsată pentru vin.
Ci s-o guşti aşa curată,
Căci acei ce se îmbată
Se vor prăbuşi în chin.

Nu-i pădurea înverzită
Pentru care de război,
Nu! Căci ea ni-e dăruită
Pentru buna conduită,
Pentru viaţă, pentru noi.

Să ştii, nu pentru sicrie
Creşte lemnul înverzit.
El ni-e dat ca mărturie
Că există veşnicie
Viaţă fără de sfârşit.

Întâmplarea e cuminte,
Ne-a ferit de amalgamă
Care-i arsă-n foc fierbinte
Şi-apoi când o guşti părinte,
Nu mai ai de nimeni teamă.

Dar vedeţi cum vechea babă
Strică merele de aur,
Cum i-a pus pe toţi la treabă,
Căci din fructişoara slabă
Fac otravă de balaur.

Dragul meu, acesta-i spinul,
Întâmplarea negativă,
Nu e Domnul, ci străinul
Care pregăteşte chinul,
Căci el din păcat derivă.

Te-ai gândit aşa, vreodată
La aceste îmtâmplări,
Care trec, şi cari se-arată,
Frunza, floarea colorată,
Ce simpatice lucrări!

Te-ai gândit cum se explică
Legile atât de pure?
De la rădăcina mică
Pan' la vârful plin de frică,
Ce frumos e în pădure!

Dar copile, bagă seama
Nu cumva să rătăceşti,
Căci bătrâna moarte, teama,
Te aşteaptă cu mahrama
Şi te-ntreabă: "Ce doreşti?"

Bătrânica veninoasă
Dintr-o scorbură uscată,
Îţi va spune mânioasă;
"Că şi eu am fost frumoasă,
Verde când eram, odată..."

Dar vedeţi, la rădăcină
Se ascunde şi norocul,
Dacă îi opreşti să vină
Noi lăstari către lumină,
"Lemn uscat, te-aşteaptă focul!"

Şi s-o vezi câte înşiră
Scorbura scârţâietoare,
Ca un zăngănit de liră
Lemnele ce se plesniră
În pădurea care moare.

Omul care nu-şi primeşte
Mântuirea din păcat,
Se usucă şi plesneşte
Şi pe veci se prăbuşeşte
Ca şi lemnul cel uscat.

Dar vedeţi? Laboratorul
Demonstrează transformarea,
Ce-i prezent, şi viitorul,
Că-I puternic Creatorul
Care-a pregătit cărarea.

Firea, forţa materială
Va fi iar eliberată,
În odihna cea reală
Unde nu e oboseală
În sublim va fi schimbată.

Şi grădina înfloreşte
Iarăşi după iarna dură,
Şi aceasta dovedeşte
Că viaţa biruieşte
Chiar şi moartea din natură.

Cărămizile uscate
Din atomii cei uzaţi,
Stau în vid, stau îngropate,
Sau din nou au fost legate,
Orişicum, dar sunt păstraţi.

Iar pădurea seculară
Paradisul cel pierdut,
Va-nverzi ca-ntâia oară
O nespusă primăvară
Cum era la început.

Omule ce treci prin viaţă
Ca şi firul printr-un ac,
Când prin umbră, când prin ceaţă,
Când prin zori de dimineaţă,
Eşti aşa ca un copac.

Eşti măreaţa Lui lucrare,
Eşti ca pomul lângă ape,
Eşti o binecuvântare
Ai şi frunze, ai şi floare,
Când stai lângă El aproape.

Căci în mijlocul pieţii
Şi în mijlocul grădinii,
Uite frate pomul vieţii
În răcoarea dimineţii
Plin cu roadele luminii.

Însă omul rău ca spinul,
Încontinuu el înţeapă,
Roadă lui este veninul
E amar ca şi pelinul,
El de moarte nu se scapă.

Căci în pomul cunoştinţei
Erau gusturile firii,
Eva îşi înfipse dinţii
În sămânţa suferinţei,
În durerea omenirii.

Pofta cea otrăvitoare
E adesea poleită,
Ca să fie sclipitoare
Şi să fie-atrăgătoare
La privirea ispitită.

La femeie el îi spune:
"Hotărât, nu veţi muri
Şarpele cu-nşelăciune
Îi strecoară-amărăciune
"Deci puteţi păcătui."

Ei îi spune că nu moare,
Ţie-ţi spune: "Şi-aşa mori".
Frate, nu îi da crezare,
Căci el minte, minte tare
Să-şi câştige slujitori.

Dumnezeu ne vrea salvarea,
De aceea ne arată
Care-i înspre cer cărarea,
Pocăinţa, adunarea,
Calea binecuvântată.

Cedrule cu ramuri pline
Din Libanul depărtat,
Iată că smochinul vine
Să se-aşeze lângă tine,
Că a stat destul uscat.

Iar voi, ramuri altoite
În măslinul - rădăcina,
Să fiţi gata pregătite
Ca să nu fiţi despărţite,
Când va răsări Lumina.

Căci Vierul va culege
În curând grâul şi via,
Şi ce-i bun se va alege
După a iubirii lege,
Marea roadă - B u c u r i a.

Iar la urmă pleava, spinii
Şi mlădiţele uscate,
La o margine-a grădinii
Resturile lepădate.

Căci tăiat va fi copacul,
Cuibul păsărilor brune,
Căci la umbra lui săracul
În zadar s-a dus cu sacul
Să culeagă roade bune.

Domnul va smeri mândria,
Cedrul cel înalt şi gros,
Când va revărsa urgia,
Cupa mare cu mânia.
Peste omul păcătos.

Căci securea-i îndreptată
Spre a tale rădăcini,
Deci ascultă, mamă, tată,
Dacă şi de-această dată
Roadă ta e numai spini,

Glasul va striga: "Loveşte!
Pe acesta taie-l jos!
Fiindcă nu se pocăieşte,
E smochin, dar nu rodeşte,
Nu-L slujeşte pe Hristos!"

Mare este-a Lui grădină
Iar copaci-s feluriţi,
Şi cu toţii se închină
De la vârf, la rădăcină,
Zi şi noapte, neclintiţi.

Dar nu asta e rodirea,
Rădăcina este bună.
Secretul e altoirea,
Ca să ţi se schimbe firea,
Asta-ţi aduce cunună.

Nu grădini ornamentale
Domnul ne-a chemat să fim,
Numai frunze şi petale,
Să rodim şi portocale,
Ce cântăm să şi trăim.

E mai bine să fii via
Aplecată, umilită,
Decât un stejar, mândria,
Ce-şi arată măreţia
În coroana strălucită.

E mai bine merişorul
Lângă drum, să fii bătut,
Decât să aprinzi cuptorul
Brad frumos, dar fructişorul
Nimenea nu l-a văzut.

E mai bine lămâioară
În grădină şi livadă,
Chiar dacă e acrişoară,
Decât cineva să moară,
Dintr-un plop înalt să cadă,

Şi de ce să fii pelinul?
Când poţi să fii scorţişoară
Că nu-i bun nicicând veninul
Căci amarul este chinul
Ce mulţimile doboară.

Şi de ce să fii bastonul?
Lemnul care ameninţă,
Vino şi să fii creionul,
Schimbă-ţi viaţa, schimbă-ţi tonul,
De la moarte, la credinţă.

Vino, lasă ale tale
Urâciunile lumeşti.
Căci toiagul cu migdale
Sărbătoarea de Rusale
Te va face să-nfloreşti.

Fie-ţi dar această oră
Cea mai binecuvântată,
Să fii frate, să fii soră,
O aleasă mandragoră
În pădurea minunată.

Fie-ţi dar această clipă
Hotărârea ta deplină,
Ca să nu mai faci risipă,
Domnul cu a Lui aripă
Să-şi păzească-a Lui grădină.

Prin lucrarea cea de faţă
Dumnezeu ne-a dovedit,
Că El este, El ne-nvaţă,
El ne dă la toţi viaţă
Veşnică, fără sfîrşit.

Şi-acum ia aminte, frate,
Timpul tău nu ţi-l mai pierde,
Fugi de patimi, de păcate,
Lasă lemnele uscate,
Mergi spre Paradisul Verde.

AMIN