Te-ai aplecat... Ce jos... Pân' la a lumii pleavă,
Ca, întinzându-mi brațul, să pot să Te ating...
Să pot eu să îmbrac a Ta sublimă slavă –
Mai scumpă ca un înger ființa să-mi preschimb...

Ai renunțat la tot, la aripile Tale
Și ai căzut în lutul umanului destin...
Ca eu să mă înalț din a sentinței vale
Spre piscurile păcii și-al harului alin...

Ai acceptat cătuși și lanțul greu de moarte
În locul meu, Isuse... Și pe vecii le-ai frânt.
Și cu amar Te-au strâns, de ele să n-am parte...
Și Tu răbdând, iubirea din Tine le-a înfrânt.

O, Mielule tăcut, cu ochi arzând de pară,
Adese-am stat 'nainte-Ți nerecunoscător...
Dar cât mai uit de tot? De ce nu mă-nfioară... ?
Și rănile-Ți nespuse de ce nu mă mai dor... ?

Amin.