Când prizonier în temnița durerii,
Încătușat de ne-nțelesuri multe
Și-așa legat de lanțul îndoielii,
Când m-ai lăsat acolo dat tăcerii,
Veneau atâtea glasuri să mă-nfrunte...

Șoptindu-mi: "Nu e El... căci El nu poate.
Și dacă poate... cum e El Iubirea... ?
Căci de-ar fi El, ar fi acum aproape
Și-ar da aceste gratii la o parte,
Căci El e Cel ce-aduce Mântuirea... "

Și am strigat: "Tu ești Acel ce este?
Sau să-L aștept pe altul ca să vină...
Când temnița întruna se răcește,
Când noaptea ei mai cruntă mă umbrește
Și nu zăresc fărâmă de lumină!"

Tu-mi deschideai urechea să audă,
De după zid, cântările de laudă...
La mine-n suflet iară să pătrundă
Cunoașterea iubirii ce inundă
Și inima o vindecă și-o scaldă...

Mă bucuram cu orbul ce privește,
Văzând prin taina ei din nou o rază,
Leprosul ce-n Hristos se lecuiește,
Săracul ce-n Hristos se-mbogățește
Și mortul ce din moarte înviază... !

Cu șchiopii toți săltam de bucurie,
Nebun pentru Hristos în închisoare... !
Cu surzii toți cântam cântarea vie... !
Și n-a mai fost celula mea pustie,
Căci am primit o lacrimă din Soare...

Iubeam... dar mai presus de bolta 'naltă
Eu nu știam de-un har așa de mare –
Că Tu Te lauzi cu mine l-al Tău Tată
Și la oștirea îngerilor toată...
Ah... nu știam în clipele amare...


De ce mă strângi și mă lovești cu sete... ?
Și că mă uiți de ce mă lași să-mi pară... ?
Cum aș putea cu mintea a pricepe
A Tale Legi preasfinte și preadrepte... ?
Dar Tu mă vezi cu ochii Tăi de pară.

Dar Tu mai bați în pieptul meu și încă
Și eu mai bat și-Ți mai zvâcnesc în vine...
Căci m-am pierdut în inima-Ți adâncă
Și m-ai ascuns în ea ca într-o stâncă,
Să nu mă smulg vreodată de la Tine... ! ! !

Amin.