Ne-au obosit genunchii și mâinile în rugă
Și lacrima să curgă și inima veghind...
Și noaptea-n lume crește, deplin să o ajungă,
Și sus, pe plaiul dulce, Tu nu Te-arăți venind...

Ne-a obosit Lumina în ochi să strălucească
Și Vestea noastră Bună ne-a obosit în grai...
Ne-a obosit și dorul din piept să mai iubească
Și sufletul (ca unul!) să țese-aici un Rai...

Ne-a obosit dorința de-a Ta Desăvârșire,
De-a Te vedea pe Tine în preaiubiții frați...
Ne-a obosit și rana de lipsă de Unire
Și ne complacem astfel, mereu mai destrămați...

Ne-a obosit durerea să doară cu durerea
Și bucuria noastră de bucuria lor...
Ne-a obosit cântarea ce-aduce mângâierea,
Ne-a obosit în... pietre... al Duhului fior...

Ne-a obosit... uimirea de Jertfa de Minune,
De Darul Dimineții când ochii i-am deschis...
Am obosit să credem ce gura Ta ne spune...
Și-am ațipit o clipă. Ne-am rătăcit în... vis.


Dar vino Tu... ! Ne scoală c-un tunet de iubire,
Ne duduie o dată să ne trezim acum
Din moartea ce ne leagă, din cruda ațipire,
Ca să umblăm cu Tine, să nu trăim oricum... !

C-am obosit de toate, dar azi venim la Tine,
Împlinitori poruncii la Tine de-a veni,
Să ne-odihnești în Tine făpturile fragile...
Dar nu venim ca robii – suntem ai Tăi copii.

Amin.