Rana cea din suflet te-a durut vreodată,
Fără să mai poată vreunul întelege... ?
Și te-ai dus atuncea poate l-al Tău Tată,
Lacrima să-ți sufle, rana să ți-o lege... ?

Poate-ai pus odihnei capul trist pe pieptu-I,
Ca și cum acolo fost-a din vecie,
Îndrăznind acolo nu fiind tu „dreptul”,
Ci atras cu sete de iubirea vie...

Poate-ai stins și ochii, numai El să vadă...
Poate-ai stins și glasul, numai El să spună...
Poate-atunci lăsat-ai inima să-ți creadă,
Să se lase-atinsă de-a Lui mână bună...

Poate-a fost odată, într-o frăgezie...
Poate-a fost odată dragostea dintâi...
Când știai: Ca Domnul nimeni nu mai știe
Astfel să iubească. Vino și rămâi!

Vino înc-odată ca odinioară...
Pleacă-ți iară capul trist pe pieptul Lui...
Și nimic atuncea n-o să te mai doară...
Numai taci și-ascultă... fără să mai spui.

Numai stai și crede... și cunoaște-L dulce –
Domnul ți-e Păstorul, zbuciumate miel...
Rana să se-aline, lacrima se-usuce,
Căci și tu ești omul cel iubit de El!

Amin.