Inima mea, de ce îmi tremuri oare
dorind singurătatea ne-ncetat?
de ce dorești mereu să fugi de oameni,
de ce te temi când pași pe drum răsună,
de ce ți-e groază când i-auzi și-i vezi?

Sărmană inimă prea mult zdrobită
și prea-ndelung străpunsă nemilos,
tot ce-a rămas nedărâmat în tine
se-nfiorează când aude om!

Căci în altarul prieteniei tale
puțini au fost cei ce-au pășit curați
atât de mulți veniră să dărâme
și să-ntineze ce-a fost mai frumos!

Ce-au mai lăsat întreg plecând vrăjmașii
au nimicit prietenii mai crud,
lăsând aceleași urme-nsângerate
la care când privești te înfiori.

S-au săvârșit în contra ta într-una
nu numai grozăvii, ci și-umiliri
de parcă numai unele din ele
nu-ți ajungeau spre-a suferi destul...

Inima mea, de ce mi te cutremuri,
de ce te strângi de groază când auzi
trecând pe-aproape pași de om
și oare de ce mereu mai singură te-ai vrea?