Vrea șarpele să muște...
Străbatem greu pustia...
Cârtirea s-o insufle
Că-i rea călătoria...

Că hrana este proastă,
Nici apă nu avurăm,
Și că-naintea noatră
Ne-așteaptă, grea, o luptă...

Privim cu ochi de lespezi
Spre cei ce ne-ndrumară
Și nu mai credem astăzi
Precum ne învățară.

Vorbim de rău la colțuri:
„Doar nu-s ei dumnezeii!”
Și din a noastre corturi
I-am da să-i mânce leii...

Așa făcu Israel
În Numeri, altădată,
Mușcați fiind de-un șarpe
Cu limba-nveninată.

Apoi recunoscură
Lui Moise vina toată;
Să mijlocească vrură
La Domnul care iartă.

Și iată, vindecare
Cum Domnul le lăsase:
Pe o prăjină mare
Un șarpe se-atârnase.

Un șarpe de aramă –
Și cei mușcați priviră
Cuprinși de mare teamă,
Căci reci fiori simțiră.

Dar bun și sfânt e Domnul!
Puternic ei se miră,
Căci iată, de veninul
Aspidei, nu muriră!

Cei ce priveau arama
Ce formă-avea de șarpe,
Lăsau deodată teama,
Erau salvați de moarte!

O, Doamne bun și mare,
Te-ndură și acuma...
Venin de șarpe are
Până și azi, cârtirea...


Ne-nveninează viața
Și ochii ni-i umbrește,
Nu mai gustăm dulceața
Și inima-mpietrește,

Auzul ni-l surzește,
Nimic nu este bine,
Cântarea amuțește,
Ne-ndepărtăm de Tine...

Se stinge-ncet credința
Și plânsul pocăinței,
Dispare-apoi putința
Nădejdii și voinței.

Dar încă ne mai cheamă
Cel pironit pe cruce:
Veniți făr nicio teamă
La Cel ce viață-aduce!

La El e vindecare,
Ne dă tămăduire!
E Calea spre salvare
Ce-aduce mântuire!

În sus privim la Tine,
O, Miel de ispășire,
Dorind cu mari suspine
A Ta îndreptățire!


Mai dă-ne-a Ta iertare
Prin sângele ce curse,
Și de-a trăi – putere
Să nu cădem în curse!

Căci vechiul șarpe este
Tot țintuit de veacuri
Și chiar de mai răcnește,
Să nu-i cădem în lațuri!

Păzește-ne, scump Tată,
De-a răului putere,
Să nu cădem vreodată
În curse de cârtire.

Ci osanale sfinte
S-aducem numai Ție,
Să-Ți mulțumim de-acuma
Și până-n veșnicie!