Mi-ai zdrobit Tu floarea să-mi culegi parfumul
Și ciorchinul vieții, mustul să mi-l ai.
Când credeam de mine că se-alege scrumul,
Ai surâs în taină – aur mă știai.

Și mi-ai ars făptura, ce-mi părea sărmană,
În cuptorul aprig, ce-mi părea prea crud.
Și-n a vâlvătăii ne-nțeleasă rană,
Am pornit de doru-Ți ochii să mi-i ud.

Regăseam în toate doar deșertăciune
Și-n a lumii trudă goană după vânt...
Și-n a mea ființă ce întinăciune,
Când sorbeam Lumina Chipului Tău Sfânt...

Însă fără lacrimi ce nespusă ceață –
De nu-mi spală neguri, cum să Te mai văd... ?
Fără moarte-ntâie, nu mai este viață –
Fără floare frântă, nu mai este rod... !


Cât ar fi să doară, frânge-mă mai tare,
Dacă vrei din mine Tu ceva să scoți –
Lacrimă din piatră, foc din înghețare
Și din nepăsare, dragoste. De toți... !

Amin.