În răcoarea dimineții
Trece Domnul prin grădină
Și pe florile vieții
Lasă roua de Lumină...

El Se-apleacă, le privește
Și le vede în splendoare...
Le sărută, le iubește
Și nimic nu le mai doare.

Dar e una-ndurerată,
De-ofilire grea cuprinsă...
Și nu vrea nici mângâiată,
Nici de Grădinar atinsă.

El o vede și o știe –
Pentru El e tot frumoasă...
Că-i a Lui din veșnicie
Și de El a fost aleasă.

Peste ea Își plânge dorul,
Peste tristele petale...
Și pătrunde-n ea fiorul
Duhului Iubirii Sale.


Uite-o cum de dor învie,
Tresărind înfiorată,
Strălucind de bucurie
Mai curat ca niciodată... !

Că-n răcoarea dimineții
Trece Domnul prin grădină
Și pe florile vieții
Lasă roua de Lumină...

Amin.