Tu cine ești, iubite? Să nu mai uiți vreodată,
Să nu mai crezi minciuna, oricine ți-ar fi spus!
Comoară fără prețuri, făptură minunată...
Iubire din iubire, născută din Isus...

Tu cine ești, iubite, când viața ta-i ascunsă
Cu El în Dumnezeul Iubirii mai adânci?
Săpat pentru vecie în mâna cea străpunsă
Și adăpat din coasta nebiruitei Stânci?

Tu cine ești, iubite? Un mădular in Trupul
Bisericii zidite prin daruri și sudori!
Pe fruntea ta-i pecetea, și-n inima ta Duhul,
Să te-nvieze-n ziua venirii Lui pe nori!

Tu cine ești, iubite? O piatră-n a Lui Casă,
În Templul cel de mână de om nedărâmat!
Și-n mâna Lui cea tare cunună-mpărătească,
Ce-a străluci odată cum nimeni n-a visat!

Tu cine ești, iubite? Priveliște-ntre îngeri,
Să se minune cerul, alăturea-ți iubind!
Când faci un Rai pe lume din văile de plângeri,
O oază de izvoare în raze chicotind...

Tu cine ești, minune? ... Când El muri cu gândul
La tine... și cu gândul la ceea ce poți fi... ?
Și rănile din frunte ce sângerau, durându-L,
Balsamul de iubire pe veci le obloji... !

Tu cine ești, copile? Al Cui copil pe lume?
Pe Cine chemi adesea și-n somnul liniștit?
Și Cine ți-este Tată? Și care e-al tău nume?
Și care e-a ta țară de dor neodihnit?

Că-n ochii tăi se vede o tainică lumină,
Un orizont de pace curat, nemărginit...
Da-n pieptul tău se-aude un plânset ce suspină,
Ceva ca o furtună de vânt nepotolit...

Ceva precum răspunsul spre-o veșnică chemare –
O rupere de lume, mereu și dureros...
O naștere din slavă, o metamorfozare
Și-o sfântă părtășie cu ființa lui Hristos... !

Tu cine ești, IUBIRE cu Tatăl confundată?
Tu, chivot care poartă în el pe Cel ce-i sfânt?
Tu cine ești, IUBIRE? Să nu mai uiți vreodată,
Orice ți-ar spune-oricine vreodată pe pământ... !

Amin.