ORBUL

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

Pe uliţa cetăţii
Copiii se jucau;
Din zorii dimineţii
Spre jucării priveau.

Căci ce puteau ei face
Altceva mai uşor?
Copiii... să se joace,
Aceasta este-a lor.

Era o primăvară
Cu soare, cu scântei,
Când cei mai mici pe-afară
Zburdau ca nişte miei.

"Hei, fetelor! - strigară
În joacă tinereii -
Veniţi şi voi afară
Să ne jucăm de-a leii,

Sau poate de-a piraţii,
De-a prinşii de război,
Sau cum se roagă fraţii
La templu pentru noi!"

Şi jocul se întinde
Pe uliţa din dos;
În praful cel fierbinte
Ei se jucau frumos.

Dar colo lângă-o poartă
Un tinerel simpatic
Părea lovit de soartă,
E trist şi singuratic.

El stă pe scăunelul
Ce i l-au pus părinţii;
E-aşa de blând, ca mielul,
E-aşa de-ales, ca sfinţii.

Dar pentru ce privirea
Şi-o ţine mereu jos?
De ce l-a prins uimirea
De lutul negricios?

Când uite ce sclipire
Pe boltă, pe alei,
Şi câtă strălucire
Şi joc de porumbei!...

Privirea lui e neagră,
Mai neagră ca un corb;
Acesta e copilul
Ce se născuse orb.

Ar vrea şi el s-alerge
Căci joaca o iubeşte;
Dar cine-i poate şterge
Amurgul ce-l orbeşte?

Părinţii-l duc de mână,
Căci ce-ar putea să-i facă?
Priviţi-l în ţărână
Cum singurel se joacă.

Iar când mai dă să-ncete
Din jocul lui ciudat,
Striga şi el: "Mi-e sete!
Mi-e poftă de mâncat!

Şi-aud mămico pasul
De ce te-ai depărtat?"
El îşi înalţă glasul
Şi-o strigă neîncetat.

Dar parcă vitregia
În casa ei l-a pus,
Să-i strice bucuria
Şi tot ce-avea de spus.

"Toţi fug de lângă mine!
Şi ce-aş putea eu face?
Când lor le e ruşine
Cu orbul să se joace....

Hei, prietene, străine!
Hai, vino, vino şi tu!
Ca să te joci cu mine!..."
Dat toţi strigară: "NU!"

Nu!... fiindcă trista soartă
Aşa precum se pare,
Îl ţine lângă poartă
Mereu în aşteptare.

Mămica îi aduce
Un vas umplut cu linte,
"Hai, vino şi mănâncă!
Copilul meu cuminte...!"

"Dar mamă, o-ntrebare:
Aş vrea să-mi mai vorbeşti
De stele şi de soare,
De tot ce tu priveşti..."

Şi-n timp ce el serveşte
Cu mare poftă lintea,
Mămica-i povesteşte
Şi-i luminează mintea:

"Copile, uite cerul
E-albastru, minunat,
Iar lângă noi, palmierul
E verde, colorat,

Acolo e grădina
Cu flori înmiresmată,
Ce sfântă e lumina!
Ce binecuvântată!

Dar uite şi-o furnică,
Şi soarele integru;"
"Nu văd nimic, mămică!
Căci cerul meu e negru!

Eu nu ştiu cum arată
Mulţimile de stele,
Nici cerul fără pată,
Nici luna printre ele,

Nici munţii ce se leagă
În lanţuri, nici furnica,
Să ştii mămică dragă,
Că eu nu văd nimica!

Dar haide, mai repetă
Ce ieri mi-ai povestit,
Din cartea cea secretă
Ce-n templu s-a citit...

Ce-nseamnă profeţia
Vestită la popor?
Că va veni Mesia,
Ceresc Mântuitor..."

"O, da, când el apare
Pe ţărm de Galilei,
Va fi lumină mare
În ţară la iudei,

Va fi întreg regatul
De slavă, slavă plin,
Căci El e împăratul
Şi Soarele Divin.

Cum strigă cu putere
Profetul vestitor:
"Căci El va da vedere,
Vedere orbilor!

Şi celor slabi, tărie,
Şi celor muţi, cuvânt,
Şi morţii îi învie
Şi-i scoală din mormânt.

Şi cei care-L aşteaptă
Să fie izbăviţi,
El este calea dreaptă
La toţi cei mântuiţi;"

"Ce-mi spui, e foarte bine!
Când Domnul va veni,
Se-ndură şi de mine
Şi orb nu voi mai fi!"

Dar visul i se şterge,
Şi tot nefericit,
El prin cetate merge
De alţii însoţit.

Copiii de-altă dată
Au devenit pescari,
Ei lucră pentru plată,
Căci toţi crescură mari.

Doar el rămase-n ceaţă
Lipsit de ajutor,
La templu stă şi-nvaţă
Să fie cerşetor.

Şi-aceasta fără vrere,
Dar ce să facă?...sila...
El de la alţii cere
Ca să-şi arate mila.

Îl cunoşteau preoţii,
Mulţimea, fariseii,
Îl cunoşteau cu toţii
În templu, toţi iudeii,

Căci toţi treceau pe dunga
Pridvorului regesc,
Dar prea puţini cu punga
În faţa lui se-opresc.

Căci duhul de zgârcire
Cu lacăt le-a închis,
Şi milă, şi iubire,
Şi tot ce-n cărţi e scris.

Dar ceasul izbăvirii
A început să bată,
Căci Soarele Măririi
În templu se arată.

Acum din mii de şoapte
Un glas triumfător,
Te va chema din noapte
Sărmane cerşetor!

Acuma, profeţia
Acuma s-a-mplinit,
Căci Regele, MESIA,
În templu a venit.

În faţa lui se-opriră
O ceată şi-un Păstor;
Apostolii se miră
De orbul cerşetor.

"Părinţii-s oare vina?
Sau orbu-i vinovatul?
De şi-a pierdut lumina,
A cui a fost păcatul?"

L-această întrebare
Hristos le-a dat răspuns,
Să afle fiecare
Secretul cel ascuns:

"El s-a născut, ca AVA,
Părintele Meu sfânt,
Să îşi arate slava
La oameni pe pământ."

Hristos l-a uns cu tină
Şi-n urmă l-a trimis,
Izvorul de lumină .
El ochii i-a deschis.

El a văzut îndată
Când ochii şi-a spălat,
Lumina fără pată
Din noapte l-a scăpat.

Priviţi vă rog balsamul,
Ce simplă doctorie!
Noroiul, Siloamul,
Rămas-au mărturie.

Mulţimea se adună
Păstrând cu toţi tăcerea,
Ca orbul să le spună
Cum şi-a primit vederea.

"O, Doamne, Slavă ţie!
Eu văd, eu sunt salvat!
Sunt plin de bucurie
Căci Tu m-ai vindecat!

De-abia acuma mamă,
Te-am înţeles deplin,
Cum tu mi-ai spus de soare
Şi cerul cel senin,

De-abia acum puterea
Ce tu mi-ai povestit,
Acel ce dă vederea
La mine a venit.

De-abia acuma corbul-
Negreala mea, s-a dus!
-Striga în templu orbul-
"M-a vindecat Isus!"

De-abia acuma zorii
Şi bolta e senină,
Să vină cerşetorii
La cel ce dă lumină!"

Veniţi din largul zării
Voi orbi de lângă drum!
Căci Fiul Îndurării
Mai vindecă şi-acum!

Voi fiii omenirii
De patime orbiţi,
Hristosul Mântuirii
Vă cheamă să veniţi!

Ca să vă dea lumină
În ochii sufleteşti,
Din slava lui Lui divină,
Din slăvile cereşti.

Şi oamenii veniră...
Dar fariseii duri,
Pe orb îl ispitiră
Cu vorbe din Scripturi:

"Mai spune-ne odată!
Hai, cum te-a vindecat?"
Şi orbul le arată:
"Atunci când m-am spălat!"

Dar ei 'şi-nalţă sfatul
Şi murmură mereu:
"El a călcat Sabatul!
Nu-i de la Dumnezeu!"

În ura lor haină,
Ei îşi arată dinţii;
Atunci au zis să vină
În faţa lor părinţii.

Şi iată judecata
Ce aspră e, şi gravă;
Dar orbul este gata
Să strige-ntr-una: "Slavă!"

Mămica se repede
Şi tatăl, cum sosiră,
"Băiatul nostru vede!"
Părinţii lui se miră...

Dar răii împreună
Cu-nfierbântarea minţii,
Au zis: "Atunci să spună
Cum s-a-ntâmplat, părinţii!"

"Băiatul nostru-i mare,
Să spună el, că ştie,
Această vindecare
E-o mare mărturie!"

"Hristos mi-a pus pe pleoape
Noroi, şi m-a trimis,
De-orbire să mă scape,
El ochii mi-a deschis!

V-am spus, a câta oară,
Şi-acum, ce să mai spui?"
Atunci l-au dat afară
Judecătorii lui.

Ei l-au hulit, dar iată
Pe capăt de pridvor,
Hristos i se arată
La fostul cerşetor.

"Crezi tu în mântuire,
în Fiul Celui Sfânt?"
"Şi cine este Doamne?"
Isus i-azis: "Eu sunt!"

"Da, cred!" -şi-n umilinţă
Sărmanul i se-nchină,
Căci Domnu-i dă credinţă,
Şi pace şi lumină.

Şi-n câteva cuvinte
Isus i-a desluşit,
A Lui învăţăminte
Să fie liniştit.

Căci pentru orbi solia
Cerească a venit,
Să vadă-împărăţia,
S-o vadă desluşit.

Iar fiii-mpotrivirii
Să-i ducă-n larguri vântul,
În locul nimicirii
Căci au hulit Cuvântul.

Căci orbii cunoştiinţei
Se-mpotrivesc, se sting,
Iar orbii umilinţei
Sunt vindecaţi şi plâng.

O, Doamne, vrem lumină,
Căci orbi suntem, şi goi,
În Ziua ce-o să vină,
Să fim ai Tăi şi noi.

AMIN