Pe drum spre Emaus ades am plecat
Cu triste priviri aplecate în jos...
Puțina credință ce-avusem odat,
Părea că dispare ca visul frumos...

Căci eu am crezut într-un fel anumit
C-așa vei lucra, după cum am sperat.
Dar iată, acum, rezultat diferit...
Și nu înțeleg... și mă-ntreb disperat:

N-a fost vocea Ta ce ades mi-a vorbit?
N-aveai Tu putere să poți împlini?
Al rugilor glas, oare n-ai auzit?
Al inimii dor, n-ai putut făptui?

Pe drum spre Emaus, speranțe se frâng,
Iar vălul pe minte se-așează mai greu,
Nu pot să văd clar, fiindcă ochii îmi plâng
Și multe-ntrebări se ridică mereu.

Dar știu c-ai lăsat un cuvânt în Scripturi,
Că fost-au odată doi triști călători
Ce-au tot încercat și-au făcut legături,
Dar n-au priceput – ca și noi uneori –

Cum Tu ai murit pe o cruce-n Calvar,
Mormântul Ți-a fost cu o piatră închis –
Speranțele frânte păreau în zadar,
Deși ai fost Fiul de Tatăl trimis.

Iar Tu ai venit și-ai pășit lângă ei,
Le-ai pus întrebări despre ce discutau;
Să-și spună amarul, crâmpei cu crâmpei,
Avură prilejul când se-ndepărtau.

Ți-au spus de credința-ntr-un mare proroc
Puternic în fapte și-n vorbele Lui,
Ce marii lor preoți nu-L vrură deloc,
Ce fu răstignit! Vai! ... și astăzi El nu-i...

Nădejdea ce-avură a fost în zadar:
Trei zile-au trecut, El zăcea în mormânt.
Femei ce-au venit cu miresme în dar,
Ca trupul să-I ungă, -au căzut la pământ.

Au zis de vedenii cu îngeri de sus,
Mormântul că-i gol și Isus că e viu...
Câțiva ucenici într-acolo s-au dus;
Așa au găsit, dar de-i viu, ei nu știu...

Atunci ai ales să le spui pe-nțeles
Din sfinte Scripturi, din proroci de demult,
Cum Fiul cel sfânt și de Tatăl ales,
Veni ca să sufere-al morții tumult.

Ca jertfă pe Sine, El Însuși S-a dat –
A fost fără pată și prețu-a plătit;
Isaia Îl vede ca Miel junghiat
Ce gura-și închide spre-a fi osândit.

În ochi omenești, nu există temei,
Căci moartea-i un capăt a tot ce a fost;
Dar planul ceresc, confirmat de femei,
Era învierea - căci jertfa-i cu rost.

Așa le-ai vorbit și ai vrut ca să pleci,
Să-i lași ca să cugete nou-nțeles;
Dar ei stăruiau lângă ei să petreci
Și masa de seară-n popasul ales.

„Rămâi!” Ți-au zis ei, „este timp de-nnoptat”
Să șadă la masă cu Tine au vrut,
Iar Tu ai luat pâinea și-apoi Te-ai rugat,
Ai frânt-o, le-ai dat-o și ai dispărut!

Atunci au știut, ai lor ochi s-au deschis;
Cu Domnul la masă ei înșiși au stat? !
„Deci El este viu!”, amândoi au conchis,
Ardea-n a lor inimi un foc nencetat.

În graba aceea s-au dus înapoi
În sfânta cetate, al păcii locaș,
Să spună la alții speranțele noi,
Credința să-ndrepte pe vechiul făgaș.

”E viu Domnul nostru! Și noi L-am văzut!
Cu drag ne-a vorbit tâlcuind din Cuvânt;
La frângerea pâinii a fost cunoscut!”
Nădejdea, din nou, căpătase avânt.

La fel ca și ei suntem noi deseori
Când pierdem credință, putere, curaj...
Al vieții scump soare când stă după nori,
Apare Isus cu al păcii mesaj.

Ne mustră, ne-ntoarce din nou la Cuvânt,
Deschide a minții ferestre spre cer,
Ne-aduce aminte de-un sfânt legământ
Ce Domnul îl ține și azi, ca și ieri.

Soluția este Scriptura, să știți,
Răspunsuri găsi-vom în ea nencetat.
În viață și-n moarte, cu Domnul uniți,
Nimic nu ne fi-va de nesuportat!