Legată în umbrele tristeții,
pasărea cu glas ceresc
se uită lung printre funii,
aratănd spre legăturile ce o gâtuiesc...
Lacrimează când sunete scoate,
ca prinșii de război al poporului sfânt,
uitându-se spre Cel ce poate s-o scape,
când glasul ar vrea să zboare cântând.
Așa își perece tot timpul,
jinduind în dorul curat,
dorind să respire pe culmile-nalte,
ca atunci, când zborul nu îi era legat...