LA MIEZUL NOPŢII (1)
Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"
Să-şi dovedească - Atotputernicia,
Acel ce-a zis: EU SUNT ACEL CE SUNT!
Peste Egipt şi-a revărsat urgia,
Să ştie toţi c-a Lui este domnia,
Căci El e DOMNUL DUMNEZEUL SFÂNT.
Pe Faraon l-a împietrit să steie,
Neclătinat în marea necredinţă;
Pe Moise Domnul l-a chemat să-i deie,
Toiagul sfânt, -a izbăvirii cheie-
Şi-n marea bătălie, -biruinţă-.
Dar cine oare va-ndrăzni să intre?
La Faraon cel împietrit şi rece...
Şi mai ales cu-asemenea cuvinte,
Să-l ameninţi cu flacăra fierbinte,
În cazul că nu i-ar lăsa să plece...
De-aceea Moise bietul, se-ndoieşte -
Ştia el cine-s Faraonii urii...
Şi-atuncea Domnu-l cheamă şi-i vorbeşte,
Şi-n marea bătălie-l sprijineşte
Cu semnele şi-urgiile naturii.
Căci broaştele au năvălit în ţară,
Pe tot ţinutu-înorat şi feeric;
Şi turmele au început să piară,
Căci apele în sânge se schimbară,
Şi s-au lăsat trei zile de-ntuneric...
Şi semnele au început să crească,
Căci Dumnezeu prin Moise se arată
Şi pe Israel vrea să-l izbăvească
Din mâna celor ce-au vrut să-i robească,
Şi să îi ducă-n ţara minunată.
Să curme deci evreilor robia,
Căci prea amară le-a fost suferinţa;
Pe Faraon l-a apucat mânia,
Că n-ar dori să piardă bătălia
Şi-n lupta cu Israel...Biruinţa!
Şi s-a-ngrozit întreaga-mpărăţie
De semnele atât de-nfricoşate...
Şi fiecare întreba să ştie
De ce-s loviţi cu-aşa de grea urgie?
Cu-atâtea lovituri neaşteptate....
Şi-atunci Israel a-nţeles vestirea,
Că suferinţa-i gata să sfârşească.
Că în curând sosi-va izbăvirea,
Că Dumenzeu şi-a cercetat oştirea
Pe care vrea acum s-o mântuiască...
Căci cupa lui Amon e îndesată
Iar Canaan îşi depărtase fraţii;
Aşa cum Domnul lui Avraam i-arată,
Că seminţia lui va fi salvată,
Când se vor scurge patru generaţii.
Şi-acum destul! Robia vă ajunge!
Căci iată Domnul timpul vi-l măsoară,
Şi la balaur capul i-l străpunge;
În noaptea când uşiorii se vor unge,
Tutankamon va trebui să moară!...
Cu-aceste ştiri şi veşti înaintară
Moise şi - Aaron spre casă la balaur.
Şi-n zori de zi cei doi îl salutară,
Pe cel ce-avea privirile de fiară,
Stând nemişcat pe scaunul de aur...
Şi-atunci Aaron cu-aleasa lui vorbire,
Lui Faraon a început sa-i spună;
Cum DOMNUL DUMNEZEUL din mărire
Lui Moise i-a vorbit din strălucire,
Şi le-a adus această veste bună.
"Să anunţăm întreaga adunare,
Dar mai ales, şi Faraon să ştie,
Că noi avem o sfântă sărbătoare,
Şi-aceasta este jertfa de-nchinare
Ce-o vom serba departe... în pustie..."
"Aaron şi Moise, oare ce v-apucă?
De nu lăsaţi poporul să muncească,
Şi-l amăgiţi cu nu ştiu ce nălucă.
Ce fel de jertfă trebuie s-aducă?
Eu nu cunosc credinţa evreiască!
Nu vor pleca! Căci cine-mi porunceşte?
Eu nu cunosc cine-i Poruncitorul!"
"Atunci vei şti că El îţi dovedeşte;
Ca să cunoşti că Domnul stăpâneşte,
Când însuţi tu vei alunga poporul!...
El te-a-mpietrit; putea să te sugrume.
Dar te-a lăsat ca să-i cunoşti mărimea;
Şi să cunoască viitoarea lume,
Că "DOMNUL" este Marele Său Nume!
Căci El e sfânt, şi-a Lui e stăpânirea!
Iar zeii tăi s-or îngrozi de frică,
Şi carele-ţi s-or prăbuşi în mare;
Când DUMNEZEU ocara ne-o ridică
Îi vom sluji la templu, cu tunică,
În fiecare zi de sărbătoare."
Dar Faraon, - nici vorbă de-ascultare -
La el chemă să vină logofeţii,
Ca să-i robească pe evrei mai tare,
Să n-aibă timp de jertfe de-nchinare
Şi să asculte ce le spun profeţii...
"Să-i chinuiţi! Să-nveţe să asculte!
Sunt leneşi, nu le daţi nici paie!
Dar cărămizi să cereţi şi mai multe!
Să nu mai vină-aici să mă insulte,
Cu-ameninţări ce fulgeră şi taie."
...Şi-au început evreii să cârtească;
Necunoscând că-i vremea deşteptării,
Că Dumnezeu doreşte să-i trezească,
De idolii cei morţi să-i deslipească,
Să nu mai ducă jertfă rătăcirii...
Şi i-au adus lui Moise-nvinuire,
Şi-au plâns amar ca-n zilele durerii...
Stând apăsaţi sub greaua biciuire
Şi ei credeau c-aceasta-i uneltire,
Necunoscand că-i ceasul deşteptării...
Dar în curând pe bolta înorată,
Ei vor vedea o mare strălucire;
Căci Dumnezeu dă tuturor răsplată,
Şi-aceasta este dreapta judecată
La fiecare, fără deosebire.
Căci iată mâna Domnului smereşte
Cu lovituri, pe toţi prigonitorii,
Dar în Gosen pe-ai Lui îi sprijineşte,
Şi-astfel credinţa lor o întăreşte
Să nu mai stea cum stau nepăsătorii...
Căci tot mai multe, tot mai pronunţate
Sunt semnele ce-au înegrit câmpia;
Căci nori de muşte au fost adunate,
Şi valuri de lăcuste-nfometate
S-au adunat să poarte bătălia.
Şi se părea că-i era nucleară
Cu radiaţii pline de arsură;
Când din cenuşa aruncată-afară
O rană s-a întins pe-ntreaga ţară,
Umplând cu rane orişice făptură.
Şi se părea că cerul se aprinde,
Şi se părea că lumea-i nimicită;
Cu stropi de foc şi flacără fierbinte,
Şi peste tot urgia se întinde,
Întreaga ţară este pedepsită...
Iar Faraon cu toată-mpotrivirea,
Se recunoaşte vinovat de toate.
Îşi recunoaşte-acum nelegiuirea
Şi-ar vrea să-şi scape viaţa şi oştirea,
Dar fără Moise şi Aaron nu poate.
Şi s-au oprit urgile deodată,
Iar strălucirea s-a întins în zare;
Căci Moise stă cu mâna ridicată
Şi mijloceşte de această dată,
Pentru Egipt şi pentru-a lui salvare.
Dar Faraon din nou se împietreşte
Şi de-astă dată, ca şi mai-nainte...
Cu-aceeaşi forţă se împotriveşte
Şi lui Aaron şi Moise-i porunceşte,
În faţa lui să nu se mai prezinte!
Dar miezul nopţii va zdrobi mânia,
Iar zorile vor răsări departe;
Când îngerul va trece cu urgia...
Şi vor striga: "S-a isprăvit robia!
Căci DUMNEZEU ne-a izbăvit de moarte!"
În noaptea aceea Faraon va plânge;
Iar voi veţi prăznui o sărbătoare,
Căci pentru voi e Mielul ce se frânge,
Şi-n faţa morţii va sta a Lui sânge;
Dar pentru ei, -durerea va fi mare-.
Căci iată solul fioros şi rece
Cu sabia înaintând pe cale,
El ca un fulger pe la case trece,
Făcând mândria lor să se aplece,
Lăsând în urmă lacrime şi jale...
Căci mii de mame, mii de bocitoare
Se tânguiau că moartea cu urgie
Le-a omorât pe fiul lor cel mare;
Şi la palat va fi înmormântare,
Căci peste tot stau morţii în sicrie...
Şi-aceasta e răsplata îndoită,
Că şi evreii şi-au bocit urmaşii
Când înmulţirea lor a fost oprită,
Şi orice casă le-a fost iscodită
Să le ucidă la toţi copilaşii.
Moise ştia a lui copilărie
Cum a scăpat, prin câtă greutate,
Când fraţii lui în micile sicrie
Erau ucişi în leagăn cu urgie
De egiptenii plini de răutate.
"Şi-acuma fraţi, să nu vă fie teamă!
Căci miezul nopţii sună deşteptarea,
Şi norul negru iată se destramă...
Iar Faraon îndoliat ne cheamă,
Ca să ne aprobe în sfârşit plecarea.
Şi se părea că-i noaptea de răpire
Când s-au pornit cu toţii deodată;
Eliberaţi de greaua chinuire,
Conduşi acum de-o mare strălucire,
De-un stâlp de foc şi-o slavă minunată.
Spre Canaan e drumul prin pustie...
Şi s-au oprit pe ţărmurile mării,
Să se arate încă o urgie
Şi slava CELUI SFÂNT din veşnicie,
Luminătorul nesfârşit al zării.
Căci iată mâna sfântă, creatoare,
Şi ocrotirea cea dumnezeiască
Cum face drum evreilor prin mare,
Căci egiptenii iată-i, vin călare
Cu gândul rău pe toţi să-i nimicească.
Dar apele în ziduri se-nălţară,
Iar dedesupt ca piatra-s întărite;
Şi-atunci pe drumul glorios plecară,
Spre ţărmul celălalt înaintară,
Spre locurile lor făgăduite.
Dar Faraon nu vrea să se oprească;
E-n urma lor cu-ntreaga lui oştire.
Cu orice chip, el vrea să-i nimicească.
Ai lui vrăjmaşi să nu mai vieţuiască,
Că-s vinovaţi cu-a lor împotrivire.
Dar apele i-au dezarmat mândria,
Când la un semn au năvălit deodată,
Şi-n valuri mari i-au înecat tăria
Căci îngerul conduce bătălia
Cu oastea care a fost înecată.
Iar de pe ţărm cei izbăviţi priviră
Spre orizontul nesfârşit al zării,
Şi CELUI SFÂNT cu toţii mulţumiră,
C-ai lor vrăjmaşi în val se nimiciră,
În ape-adânci, în valurile mării.
Şi-au înălţat un imn de mulţumire
Ce-i denumit "CÂNTAREA BIRUINŢEI."
Lui DUMNEZEU ei au cântat -MĂRIRE-
Când au văzut măreaţa izbăvire,
Cum vor cânta în ziua ceea sfinţii...
Căci în Exod îşi are oglindirea
Apocalipsa altei generaţii,
Care aşteaptă din Egipt ieşirea,
Şi cu Isus în slavă întâlnirea,
În norul sfânt, cu toţi răscumpăraţii.
Şi vom cânta a MIELULUI cântare,
Cum au cântat pe ţărm biruitorii.
În ziua ceea de răscumpărare,
În hainele de in strălucitoare,
Când vom învinge toţi prigonitorii...
Căci iată Moise şi Aaron e-n frunte;
ISUS HRISTOS şi DUHUL SFÂNT -MĂRIRE!
Ce peste veacuri ne-a întins o punte,
Să ne salvăm acolo sus pe munte
În veci de veci cu marea Lui oştire.
AMIN