HAMAN ŞI MARDOHEU

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

S-a petrecut în vechea capitală
La curtea unui împărat vestit,
Ce stăpânea popoarele cu fală,
Un caz interesant, deosebit.

Nu este vorba despre Valea Dura,
Şi nici de leii regelui persan,
De Mardoheu vorbeşte-aici Scriptura
Şi ni-l descrie-n luptă cu Haman.

Dar până nu se deapănă poemul,
Să facem cu eroii cunoştinţă,
Şi să cunoaştem care e sistemul
În bătălia dată prin credinţă.

Haman era întâia somitate,
Era întâiul după împărat,
Căpetenia mai presus de toate,
Un fel de "prim-ministru" la palat.

Era om mare însă şi mândria
Îl stăpânea în mod deosebit;
De parc-a lui era împărăţia
Atât era de grav şi-nchipuit.

Avea pretenţii, ca la rugăciune
Toţi slujitorii marelui palat,
Să i se plece toţi cu-nchinăciune
Şi să-l salute-n mod zeificat.

Şi-l salutară slugile smerite
De fiecare dată, ca pe-un zeu;
Dar într-o zi la porţile vopsite
Se întâlni Haman cu Mardoheu.

Şi Mardoheu îi spuse: "Salutare!"
Dar fără plecăciune până jos.
El a rămas în faţa-i în picioare,
Căci el era iudeu, şi credincios.

El ştia cuvântul vremurilor grele
Când Dumnezeu lui Moise i-a vorbit:
"Să nu te-nchini la oameni, Israele!
Căci eu sunt Domnul! Eu te-am izbăvit!"

"Să nu te-nchini!" dar slugile duşmane
Cu sabia vor cere, impunând
Să li se-nchine fiinţele sărmane
În cazul lui Haman deci, salutând.

Şi-l urmări de fiecare dată
Strălucitorul fiu de la palat,
Pe cel ce sta la poarta depărtată
Şi niciodată nu i s-a-nchinat.

"Din ce popor se trage-această slugă?"
Haman e plin de-o aprigă mânie.
Ar vrea tot neamul, tot să i-l distrugă,
Ca să-şi răzbune marea lui mândrie.

"Israelit din ţara-ndepărtată!"
I-au spus argaţii despre Mardoheu-
"El nu se-nchină ţie niciodată!
Căci el e credincios lui Dumnezeu!"

"Israeliţi?! ei, bine, o să vadă!
Am să le şterg din ţară pomenirea!"
Dezlănţuindu-se precum e o cascadă,
De-abia putea să-şi stăpânească firea.

Şi la-mpărat s-a dus în audienţă
O clipă n-a mai stat să zăbovească,
Să-i ceară deci cu multă insistenţă,
Ca pe iudeii pe toţi să-i nimicească.

Şi nu era o mare greutate
Ca să obţină el dezideratul;
Căci doar era ministru în palate
Şi mai era şi prieten cu-mpăratul.

Dorinţa lui a fost pecetluită;
Pentru iudei porunca-i decretată
Şi luna e, şi ziua stabilită
Să-i fie deci mândria răzbunată.

Să piară un popor, o naţiune,
Că e dorinţa unui om smintit,
Ce şi-a ieşit din simţ, din raţiune
Şi pân' la nebunie s-a-mpietrit.

Alergătorii fug şi dau de ştire
Din Susa pîn' la ultima colină,
Vestind iudeilor nenorocire,
Că vor pieri în ţara cea străină.

Dar Mardoheu şi neamul lui cel mare
Nu sunt păgâni, ei au un DUMNEZEU!
Ce i-a purtat pe aripi plutitoare
Şi-au biruit, oricât a fost de greu.

Lăsa-va El acum israeliţii
Să fie-nvinşi de-o aprigă mânie?
"Cu noi e DOMNUL!"- strigă mântuiţii-
"Cu noi e DUMNEZEU din veşnicie!"

Nu-i prea târziu iudeii să postească,
Şi să se-mbrace-n sac şi în cenuşă;
Căci poate DOMNU-n mila Lui cerească
Le va deschide a scăpării uşă.

Şi s-au unit în post şi stăruinţă,
Cei osândiţi la moarte prin sigile,
Chiar şi Estera plină de credinţă
Împărăteasa, a postit trei zile.

Împărăteasa... numai Unul ştie...
Estera e şi ea dintre iudei!
Căci DUMNEZEU la tronul de domnie
O înălţase tocmai pentru ei.

Şi bătălia a-nceput să crească.
Haman a pregătit spânzurătoarea.
Pe Mardoheu aşa să-l pedepsească,
Aşa să-şi manifeste răzbunarea!

Un înger însă e trimis de Domnul
În Babilon, în noaptea înstelată,
La împărat să-i îndeparte somnul,
Să fie-o faptă veche dezgropată.

Lipsit complet de simţul adormirii,
Era o noapte grea pentru-mpărat;
Dar noaptea-aceasta-i noaptea izbăvirii
Din mâna celui ce a condamnat.

Şi copleşit de acea insomnie,
Ca să-şi petreacă noaptea mai uşor,
El porunci la cronicar să vie
Cu sulul cărţii amintirilor.

Şi i-au adus o carte prăfuită..
De ce pe-aceasta? -mă-ntrebam şi eu-
Aceasta este cartea potrivită
Că-n ea e scris şi despre Mardoheu.

De Mardoheu în cartea-mpărătească?
Da, fiindcă el ştiuse de-al lor plan,
De famenii ce-au vrut sa-l nimicească
Pe împăratul lor babilonean.

Şi atuncea împăratul cu uimire
Pe slujitorii lui i-a întrebat:
"Acest erou primi vre-o răsplătire?
Sau a rămas aşa, neobservat?"

"Din câte ştim, nimica, niciodată..."
"Cum? nu se poate! Vreau ca să-l cinstesc!
Lui Mardoheu eu vreau să-i dau răsplată!
Căci datorită lui eu mai trăiesc!"

Şi zorile se varsă în grădină,
Haman pe scări se urcă-ncentinel,
Iar împăratu-l aştepta să vină,
C-avea o taină de vorbit cu el.

"Hamane, uite, am o întrebare!
Şi spune-mi tu, cum crezi că se cuvine?
Când vrei să-i dai la cineva onoare,
Cum să-l îmbraci şi să-l cinsteşti mai bine?

Eu am uitat, clar am o datorie,
În noaptea-aceasta am descoperit,
Pe cineva ce îmi făcuse mie
Un bine care n-a fost răsplătit."

"Pe cine oare vrea să răsplătească?
-Haman crezu că el e decoratul... -
Există altul să mă-nlocuiască?
Să fie mai iubit de împăratul?

Ca să-l întreb eu cine-i favoritul,
Aceasta este nepoliticos,
Dar dacă pentru mine e onorul,
Atunci voi fi nespus de pretenţios.

Voi cere ca să fiu încoronat,
Şi să mă-mbrace-n falnica-i mantie
Pe calul lui să fiu încălecat,
Şi toată cinstea să mi-o deie.

Căci tocmai asta-am aşteptat nespus,
Să fiu asemeni lui în strălucire,
Şi iată zeii ceasul mi-au adus
Să fiu cinstit cu-această răsplătire."

"Deci te-ai gândit Hamane ce să-mi spui?"
"Da împărate! cred c-aşa e bine,
Pe onorat pe calul tău să-l sui,
Şi să-l cinstească toţi ca şi pe tine.

Să nu-i lipsească mantia, nici brâul,
Şi nici coroana ţării, maiestate!
Iar cineva la cal să-i ţină frâul
Şi-n faţa lui să strige prin cetate:

"Aşa se cade şi i se cuvine
Acestui om pe care împăratul
L-a aşezat să steie lângă sine
Şi i-a cerut în amănunte sfatul!"

"Ideea-aceasta-mi pare magistrală
Ştii, este vorba despre Mardoheu!
Am să-l îmbrac în haina mea de gală,
Să fie el o zi în locul meu!"

Iar tu să-i faci precum ai spus în toate,
Şi să nu laşi nimic neîmplinit!
Să-l plimbi de frâu cu calul prin cetate,
Să ştie toţi că eu l-am răsplătit."

"Îngrozitor! chiar eu să-mi plimb duşmanul!
Doar eu cu alte gânduri am venit"
Dar cum să spună "Nu!" la suveranul
Că s-ar putea să fie pedepsit...

Ce să mai facă? el ceru sentinţa
Şi nu mai poate ca să dea-napoi!
În bătălie biruie credinţa!
Şi iată-i prin cetate pe cei doi.

Haman pe jos, iar Mardoheu, călare,
Cum se-nvârtise acul la balanţă!
Portarul e în cinste şi onoare,
Iar căpitanu-ajunse ordonanţă.

Haman e slugă, Mardoheu e soare,
"Hei, rob netrebnic, strigă desluşit!
Să ştie azi mulţimea aceasta mare,
Că DUMNEZEUL nostru te-a smerit!"

În capitala Susa e paradă:
Pe-alei şi bulevarde au ieşit
Mulţimile, pe Mardoheu să-l vadă,
Şi pe Haman atât de necăjit.

Haman se-ncruntă, Mardoheu zâmbeşte;
Căci Dumnezeu a şters a lui ocară,
La împărat Estera mijloceşte
Pentru iudeii condamnaţi din ţară:

"Haman, să ştii, ne-a condamnat la moarte,
Pe mine şi pe-al meu popor smerit!"
Împărăteasa cu a ei rapoarte,
Pe împărat grozav l-a zguduit.

"Primeşte-acum Estero graţierea
Pentru iudei, şi nu te necăji!
Că-n ţara aceasta eu deţin puterea!
Iar cu Haman să faci ce vei dori!"

Şi unul dintre oameni a strigat
Ca să audă toţi din jurul său:
"Haman la el acas-a ridicat
Spânzurătoarea pentru Mardoheu!"

"Atuncea el să fie spânzurat!
Pentru tot răul ce l-a uneltit!"
Dădu poruncă marele-mpărat,
Iar slujitorii lui au împlinit.

Şi coborî în pulbere mândria,
Iar cel smerit de DOMNU-i înălţat,
Aşa se terminase bătălia
Acelor doi bărbaţi de la palat.

Şi-acum învaţă frate umilinţa,
Că nu e bine mândru să te dai,
Căci omul mândru râde pocăinţa,
Dar pe smerit ea-l duce sus în rai.

Haman simbolizează heruvimul
Ce-a vrut să fie ca şi DUMNEZEU,
ISUS HRISTOS e după Tatăl primul,
Dar s-a smerit aşa ca Mardoheu.

Isus ne-arată lemnul suferinţei
Şi-un alt Haman ce I l-a pregătit,
Dar după-aceea-i slava biruinţei,
Şi fericirea fără sfârşit.

Fii credincios, chiar dacă eşti portarul,
Sau poate eşti în ceva şi mai greu,
La cei smeriţi li se acordă harul,
Voi fraţii mei, fiţi fraţi cu Mardoheu!

Dar parcă încă ceva se mai cere
Şi pentru voi surori ce m-ascultaţi,
În lupta voastră fiţi şi voi Estere,
Şi pentru cerul slavei să luptaţi.

AMIN