O, ce frumoasă ești Iubito,
Biserică, Mireasa Mea,
ce minunate sunt a tale
podoabe ce te fac așa...
Ce minunată ți-e credința
păstrată-n cugetul smerit,
curată, sinceră, adâncă
și-aceeași până la sfârșit.

O, ce frumoasă ți-e Nădejdea
ce nu s-a clătinat nicicând,
prin orișice-ncercări aceeași
tărie și-ndrăzneală-având...
Ce îngerească ți-e Iubirea
ce lângă Mine te-a ținut
în dulcea, negrăit de dulcea
unire de la început.

Ce sfântă ți-este curăția
din dulcii limpezi ochii Tăi,
ce n-au privit nicicând pe nimeni
căzuți, disprețuiți și răi,
ce mișcătoare umilința,
asemeni crinului rănit,
ce-și dăruie mai mult mireasma
cu cât e și mai mult zdrobit.

Ce îndelungă ți-e răbdarea
ce te-a-nvățat să lupți și blând
iertând, să suferi pân-la moarte
și să nădăjduiești crezând...
Ce înduioșătoare mila
ce te-a plecat spre cel lovit
să mângâi, să ajuți, să dărui
nemustrător, tăcut, simțit...

Ce-mbelșugat și dulce-i rodul
cu-atâtea lacrimi semănat,
altarul miilor de jertfe
ce strălucit e-ncununat...
Ce fericit e-mpodobită
în totul tot făptura ta...
O, ce frumoasă... ce frumoasă
ești tu pe veci, Mireasa Mea!