Mai apleacă-te odată,
Către cel ce-i obosit,
Ca să-i dai de sus putere,
Dar și celui ce-i trudit,
Să-i aduci un dor de Tune,
Să privească doar în sus,
Nu lăsa nici rătăciții,
Să se-abată în ascuns.

Mai îndreaptă-ți azi privirea,
Către cel ce-i apăsat,
Doar Tu poți a lui povară,
S-o ridici... ești Împărat,
Bucuria mântuirii,
Să o aibă el mereu,
Sprijin Tu să-i fii în toate,
Să nu simtă tot ce-i greu.

Mai ridică și ologii,
Mai găsește ce-i pierdut,
Mai zidește sus pe stâncă,
Mai dă grai acelui mut,
Imnul cel de biruință,
Să îți poată el cânta,
Și sub zâmbet și sub lacrimi,
Căci așa-i pe urma Ta.

Mai deschide și privirea,
Celor care-au ațipit,
Nu-i lăsa ca să adoarmă-n,
Chinul cel fără sfârșit,
Nu-i lăsa să piară Doamne,
Dă-le doar lumina Ta,
Orbilor Tu dai lumină,
Ca să poată-nainta.

Tu deschizi chiar și morminte,
Morților Tu viață dai,
Doar la Tine e sfârșitul,
Și-nceputul cel de Rai,
Tu pui soarele și luna,
Sus pe cerul minunat,
Căci la Tine e puterea,
Toate Tu doar le-ai creat.

Tu mai strigă înc-odată,
Să audă-ntreg pământ,
Glasul Tău și-a Ta chemare,
Către tot ce este sfânt,
Către tot ce e iubire,
Către-un veșnic infinit,
Mai lucrează astăzi Doamne-n,
Vremea ce-i la un sfârșit.
Amin