Cine n-are ascultare,
Cine nu este supus,
Va cunoaște cât de mare,
E iubirea cea de sus.
Căci nuiaua nu-i pedeapsă,
Este îndreptare ea,
Chiar de este dureroasă,
Tot ce-i rău vă scutura.
Cine n-are ascultare,
Nici când este îndreptat,
Va cunoaște și cuptorul,
Cel mai... cel mai încitat.
Ca să fie arsă zgura,
Ce cârtește-n încercări,
Căci un cârtitor n-ajunge,
Dincolo de-albastre zări.
Cine n-are ascultare,
Când cuptorul e încins,
Va fi-ndepartat de harul,
Din al cerului cuprins.
Va fi părăsit de Duhul,
Veșnicului Dumnezeu,
Va sfârși în chinul care,
Va fi-n veci de veci doar greu.
Cine iar se răzvrătește,
După ce e încercat,
Va fi de la rădăcină,
De un Dumnezeu tăiat.
Aruncat în focul veșnic,
Dacă nu se va căi,
Și-ndelunga Lui răbdare,
Are-un capăt... va sfârși.
Amin