Privesc în sus apoi în jos
e mare, mare diferență
Văd cerul cât e de frumos
cât de curată-i a lui față

Văd norii cenușii plutind
pe bolta lui albastră
Văd soarele strălucind
cu raza-i călduroasă

Văd păsările ce zboară-n
stoluri parcă nesfârșite
Înspre un loc mai bun
par foarte pregătite

Și-apoi privesc și jos
și parcă nu-i la fel
Așa frumos, așa duios
ori poate eu mă-nșel?

O, nu, nu mă înșel deloc
îi multă negură și parcă
Văd oameni, din loc în loc
cum înjură și se ceartă

Văd oameni, cum păcătuiesc
ucigând cu sânge rece
Urmașii lor ce se bocesc
fără prea mult să le pese

Văd oameni și alți oameni
cum tot mai răi devin
Dispare focul dragostei
oferă doar venin

Văd oameni necredincioși
cum râd de cele sfinte
Au curții ca cele împărătești
pline de merinde

Și văd atâta suferință
și-atâta nedreaptate
Și zic: Cum e cu putință?
să facă cineva dreptate... !

Și celui ce n-are aproape nimic
câte puțin din fiecare care
Fie bătrân, bolnav, copil mic
Dar, cine? când ura e mare. .

Privesc în sus apoi în jos
e mare, mare diferență
Văd cerul cât e de frumos
și jos câtă suferință...

O, cer frumos departe ești
desprins de-această lume
Acum doar tu, mă fericești
când trist privesc la tine

Dar, am nădejde că odată
ca pasărea în zbor
Veni-voi să odihnesc în tine
lângă al tău, și-al meu Creator.