IMPERIUL EGIPTEAN

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

După potop s-au despărţit
Cei trei titani ai omenirii
Spre nord, spre sud, spre răsărit,
Iar mai târziu s-au războit
Vitejii luptători ai firii.

Pe ţărmul Eufrat, Sumer,
Iafet îşi rezidi trecutul
Cu turnuri până sus la cer
Cu arme din oţel şi fier
Să-şi poată apăra ţinutul.

Iar Ham, pe Nilul depărtat
Şi-a înălţat a lui palate,
Cu-aceleaşi forţe înarmat
Cu ziduri mari înconjurat
Şi cu puternice armate.

Iar Sem a locuit în Ur,
Strămoşul lui Avraam, evreul,
Avându-şi fiii împrejur
Elam şi Arpacşad, Asur,
Ce-n zeităţi aveau credeul.

De-atunci au traversat în spaţii
Aproape patru mii de ani,
De când se dezbinară fraţii
Şi peste veacuri împăraţii
Şi-au devenit vrăjmaşi, duşmani.

Purtând războaie fioroase
Acei imperiali vestiţi,
Lăsând doar urme dureroase
Din luptele spectaculoase
Pe ziduri şi pe stâlpi ciopliţi.

În piramide egiptene,
În sarcofaguri şi mumii,
Pe ziduri babiloniene
Romane şi asiriene
Sunt zeci şi zeci de mărturii.

Istoricele zigurate
Ne amintesc de-acel trecut
De-acele vremi îndepărtate,
Ce pentru galbene carate
Cu săbiile s-au bătut.

Făptura care-a fost creată
De DUMNEZEU pe-acest pământ
Nemulţumită se arată,
Mulţimile de altă dată
S-au depărtat de DOMNUL Sfânt.

Făcându-şi chipuri de aramă,
Din aur, din argint, din tină,
Cu-nfăţişări ce-aruncă teamă
Pe care-n rugăciuni îi cheamă
Şi-n faţa cărora se-nchină.

Aceşti belzebi din văi deşarte,
Minciuni şi rătăciri lumeşti,
Ce-au fost descrişi în Sfânta Carte
Ca pietre mute, pietre moarte,
Figuri din basme şi poveşti.

Deşi scăpaţi de forţa firii
De marele potop, cei trei
Având puterea ocrotirii
Pe DUMNEZEUL nemuririi
Ei L-au schimbat cu morţii zei.

Acesta-i cântecul de jale
Ce-a răsunat pe ţărm, la Nil,
Şi-n Babilon, în vechea vale
Din harfe multe şi chimvale
Şi corul robilor, umil.

Cam pe la anul două mii
'Nainte de HRISTOS, hamiţii
Eroicele dinastii
Au înălţat din temelii
Egiptul cu a lui tradiţii.

Atunci dumnezeiescul Soare
Pe faraon l-a denumit
Reptila cea otrăvitoare
Balaurul de lângă mare
Sau regele nelegiuit.

Împărăţia egipteană,
Imperiul antic, uimitor,
Întâia forţă cotidiană
Sau cel dintâi cotropitor.

Zidind faimoasele altare
Lui Ramses şi lui Osiris,
Şi cortul lui Moloh cel mare,
Şi-atâţia zei, şi zeul Soare,
Şi zeul morţilor, Apis.

Şi turnuri de astronomie
Şi universităţi băbeşti,
De medicină şi chimie
Şi-oracole, vrăjitorie,
Şi-atâtea fantezii lumeşti.

Dar cea mai extraordinară
Din toate câte şi-au propus,
Erau puterea militară
Glorificând întreaga ţară
Spre răsărit şi spre apus.

Căci Canaan era hamit,
Şi Nemeş, prima dinastie,
Şi Nimrod care a zidit
Imperiul de la Răsărit
Asiria din temelie.

Pe-atunci lui Eber şi Peleg
Şi Sem, le-a împărţit pământul,
Al naţiunilor întreg
Din care cei mai mari culeg
Belşugul, care-l suflă vântul.

Căci iată numai înspre rău
Şi-au îndreptat cu toţi privirea,
Măcar că DOMNUL DUMNEZEU
Prin legământ, prin curcubeu
Vorbea la toată omenirea.

Un singur om neprihănit
Trăia pe-atuncea în Haldeea,
La care DOMNUL i-a vorbit
Şi l-a chemat din răsărit
Spre visul viitor, Iudeea.

Atunci l-a binecuvântat
Pe Avraam, Cerescul Tată
Când i-a vorbit, când l-a chemat,
În noaptea când i-a arătat
Întreaga boltă înstelată.

Întâiul tată credincios
Al celor ce aveau să fie
Poporul cel victorios
Condus de norul luminos
Dar mai întâi, în grea robie.

Întâiul rege şi soldat
Din care se vor naşte sfinţii,
Poporul binecuvântat
Ca stelele nenumărat,
Purtând drapelul biruinţei.

La care DUMNEZEU i-a spus
Prietenul, ascultătorul,
Făgăduindu-i pe ISUS,
Sămânţa veşnică de sus
Care va fi pentru popor Mântuitorul.

Dar mai întâi acei fireşti,
Israeliţii în robie,
Apoi acei duhovniceşti
Purtând cununi dumnezeieşti
A lui Hristos împărăţie.

Şi iată un copil vândut,
Frumosul Iosif ca o floare
Pe un pământ necunoscut,
Dar DUMNEZEU îi este scut
Şi ocrotirea lui cea mare.

Iar dup-aceea a plecat
Spre zarea care străluceşte
Bătrânul Iacov mângâiat,
Spre locul cel îndepărtat
Aflând că fiul lui trăieşte.

Cu turme, cu copii, argaţi,
S-au dus în patria străină,
Spre munţii cei îndepărtaţi
Păstorii binecuvântaţi
Căci Iosif i-a chemat să vină.

Să stea în marele cuptor,
Să treacă patru generaţii,
Iar după toată lupta lor
Să fie botezaţi în nor
Să fie liberi, condamnaţii.

Astfel s-a împletit nucleul,
Poporul neamului semit,
Sămânţa lui Avraam, evreul,
Având nădejdea şi credeul
În DOMNUL care i-a vorbit.

La început părea că-i raiul
Pe-acel strălucitor liman,
Dar mai târziu necazul, vaiul,
Le-a transformat în lacrimi traiul
Pe teritoriul egiptean.

Aşa micuţa-mpărăţie
În timpul sutelor de ani,
Au fost munciţi în grea robie,
Loviţi de aspra dinastie
A egiptenilor duşmani.

Căci ei i-au pus la cărămizi
Să scape în pământul tare,
Sub paza unor indivizi
Sub lovituri de pumni solizi
Să lucre fără încetare.

Ca să-şi zidească măreţii,
Palate, piramizi, tunele,
Ca să rămână în pustii
Ruinele ca mărturii
Din era chinurilor grele.

Atunci poporul disperat
De-atât necaz, de-atâta chin,
De jugul ce l-a apăsat,
Spre DUMNEZEU şi-a îndreptat
Al rugăciunilor suspin.

Şi cine oare-ar fi gândit
Să creadă pe deplin menirea?
Că DUMNEZEUL lor slăvit
În urma chinului cumplit
Le-a pregătit şi izbăvirea.

Chiar Moise care a văzut
În rugul cel aprins fiorul,
S-a eschivat la început
Dar DUMNEZEU, eternul scut,
I-a zis: "Eu sunt Izbăvitorul!"

Era puternic Faraon,
Şi oastea lui imperială,
Dar Cel ce stă în cer pe tron
I-a zis lui Moise şi Aaron
Să meargă fără îndoială.

Căci Cel Etern îl va smeri
Pe Faraon şi neamul său
Prin cele zece mari urgii,
Iar egiptenii toţi vor şti
Că DOMNUL este DUMNEZEU.

Iar oastea binecuvântată
Va răsuna triumfător,
Căci DUMNEZEU ne este Tată
Şi izbăvire minunată
Din chinul cel îngrozitor.

Şi iată cea dintâi urgie,
În ape peste tot e sânge,
Ca să cunoască toţi, să ştie
Că DUMNEZEU e apă vie,
Că el le poartă, El le strânge.

El poartă norii şi furtuna,
El este Dumnezeul mare,
Ce şi-a făcut din zări cununa
A Lui sunt stelele şi luna
El a creat măreţul soare.

A Lui e cerul şi pământul,
Dar Faraon e împietrit.
El poartă apele şi vântul,
E Creatorul, e Cuvântul,
E DUMNEZEU nemărginit.

Atunci şi zeii, vrăjitorii,
Şi-au arătat a lor tărie.
Dar i-a cuprins pe toţi fiorii
Când se văzură muritorii
Loviţi de aspra Lui urgie.

Uimiţi cu toţii au strigat:
"E degetul lui DUMNEZEU!
Şi magii s-au înspăimântat,
Şi slujitorii din palat
Văzând cum vin urgii mereu.

Căci iată cerul s-a-negrit,
Trei zile de întunecimi,
Trei zile bezna i-a-ngrozit,
Dar în Gosen a strălucit
Lumina de la înălţimi.

Atunci Israel a văzut
Cum DUMNEZEU i-a ocrotit
Când ciuma, piatra a căzut
Pe-al egiptenilor ţinut
Şi peste tot i-a îngrozit.

Şi-atâtea alte mari urgii,
Dar cea din urmă de nespus,
Când le-au murit întâii fii
Ce planşete, ce grozăvii!
Pedeapsa a venit de sus.

Căci şi evreii şi-au bocit
Copiii aruncaţi în Nil,
Când Faraon a poruncit
Iar slugii lui au împlinit
Scăpând doar Moise cel umil.

E, miezul nopţii, ce mai staţi?
Veniţi, robia s-a sfârşit!
Pe-acei ce încă dorm, strigaţi:
Spre Canaan să mergem, fraţi!
Spre locul cel făgăduit!

Şi iată minunatul rod,
Din şaptezeci, cei neînvinşi
Pân' la ieşire, la exod,
S-a înmulţit acest norod
La şasesutemii de inşi.

Cu turme, cu copii, femei,
Israeliţii au plecat,
Iar îngerul mergea cu ei
Căci Dumnezeu le-a dat temei
Prin forţa care i-a scăpat.

Spre ţărmul mării au pornit
Conduşi de braţul Celui Viu,
Căci DOMNUL i-a călăuzit,
Iar Faraon i-a urmărit
Să-i nimicească în pustiu.

Dar apele s-au despicat,
Ce DUMNEZEU etern şi sfânt!
Căci El în zid le-a ridicat
Să treacă ca şi pe uscat
Poporul clătinat de vânt.

Atunci Israel a trecut,
Iar Faraon s-a înecat,
Căci apele s-au desfăcut
Acele ziduri au căzut
Şi-n valuri mari i-a îngropat.

Apoi urmă celebrul drum
Al celor patruzeci de ani
Ca să cunoaştem noi acum
Pe DUMNEZEUL lui Naum
Cum i-a scăpat de-a lor duşmani.

Cum l-au învins pe Faraon,
Cum zidurile au căzut,
Când au ajuns la Ierihon,
Cum s-au luptat la Gabaon
Şi prin credinţă i-au bătut.

Când muntele s-a clătinat
Cuprins de flăcări şi scântei,
Când trâmbiţa a răsunat
Când Israel s-a-nfricoşat
Căci DUMNEZEU vorbea cu ei.

Cum au trecut peste Iordan
Când apele s-au despărţit,
Când au intrat în Canaan
Desăvârşind cerescul plan
Al DUMENZEULUI slăvit.

Astfel măreţul Miţraim,
Imperiul egiptean vestit,
A fost învins de Efraim,
Căci DUMNEZEUL lui sublim
Din încercări i-a izbăvit.

Iar după toate, fericit,
Poporul denumit evreu,
Triumfător a stăpânit
Pământul cel făgăduit
Pământul de la DUMNEZEU.

În Canaan, e-adevărat,
A fost al fericirii vis,
Dar cei fricoşi s-au lepădat,
Necredincioşii n-au intrat
În locul care-a fost promis.

Sfârşitul celor ce-au cârtit
A fost pustiul veninos,
De vii pământul i-a-nghiţit,
Muşcaţi de şerpi toţi au pierit
Întregul neam necredincios.

Aceştia nu erau străini,
Erau şi ei israeliţi,
Cum sunt şi astăzi mulţi creştini
Ce merg spre zorii cei senini
Dar nu sunt sinceri pocăiţi.

Ei merg spre Canaan cu noi,
Dar de la toate, ce folos
Căci mulţi se uită înapoi
Şi nu se luptă ca eroi
Smeriţi, în oastea lui Hristos.

Ei sunt urmaşii lui Acan,
În lăcomie îngropaţi,
Mergând cu zeul egiptean
Spre patrie, spre Canaan,
Mulţimea celor îngâmfaţi.

Ei vor pieri cu-al lor "belzeb"
Pe care îl aprind mereu,
Dar Iosua şi cu Caleb,
Vor merge până la Horeb,
La muntele lui DUMNEZEU.

Creştine drag, tu călător
Spre patria iubirii sfinte,
Trecut prin apă şi prin nor,
Cum poţi să uiţi aşa uşor
A lui Isus Hristos cuvinte?

Cum poţi să dai tot ce-ai primit
În schimbul celor pieritoare?
Pământul cel făgăduit
Al fericirii răsărit
Din veşnicia viitoare.

Tu neam de lut, noian al firii,
Pentru a veacului atracţii,
Îţi dai tu locul nemuririi
Şi fericirea fericirii
În schimbul unor satisfacţii?

Cum poţi să-ţi mai întorci privirea
Spre râul apelor murdare?
Să bei din el nelegiuirea
Când ştii că sus e fericirea
Şi nesfârşita sărbătoare.

O, pune DOAMNE între fraţi
Iubire şi statornicie!
Să fie sinceri, devotaţi,
În haine albe îmbrăcaţi
În drumul către veşnicie.

AMIN