M-am închinat atât de des fricii
Încât am uitat cum se simte curajul.
Am ascuns în cochilia inimii mele
Îndemnuri multe, Glasul Tău,
De teama de a nu rămâne
Singură doar cu ale mele.
Am strămutat talantul primit
În meleagurile nesiguranței,
L-am îngropat cu lacrimi și suspine,
Și m-am urcat deasupra, ca pe un piedestal
Și am suprimat ceea ce trebuia
Cu putere să lucreze în mine și alții.
Și dacă spui că este iertare, ceea ce cred din inimă,
Oare de ce nu o pot accepta la schimb
Pentru fiecare acuzație din mintea mea?

Totuși pentru o clipă de zdrobire
Rapid mi-am aplecat inima pe genunchi
În așteptarea de a auzi a Ta dragoste cum bate.
Am privit înspre Tine ca să Te înțeleg
Tu mi-ai vorbit taine ale prezenței Tale.
Am înțeles că nimeni nu e ca Tine,
Am aflat puterea Ta cea mare.
Doamne, și acum nu mai pot să stau netransformată.

Acum nu mai pot privi înspre viața mea ca înainte,
Nu mai pot afirma că nu mă auzi, că nu vezi.
Îmi dai curajul ce de mult a fost furat, pierdut.
Îmi dai înapoi tot ceea ce nici măcar nu știam că am.
Văd cum mă îmbraci cu haina laudei
Și nu pentru că văd ce îmi e înainte
Ci pentru că Tu mergi înaintea mea ca pavăză și scut.
Cum să nu mă încred în Tine?
Nu este nimeni care să țină în palme ca Tine
Fiecare firicel al vieții mele, fiecare trăire.
Cum să nu mă închin?
Nu este nimeni ca Tine care să cunoască tot,
Nimeni care să cunoască ființa mea mai bine ca Tine.