Vai, lasă, Iuda, n-o mustra
și n-o mai fă să plângă!
Tu nu știi cu ce trudă grea
a vrut Maria-n cinstea Mea
un vas de mir să frângă.

Vai, lasă, Iuda, e de-ajuns!
Tu n-ai răspuns chemării.
În gândul Meu tu n-ai pătruns,
n-ai strâns în vasul Meu ascuns
risipa adorării.

Ea vremea ei deplin și-a dat.
Nu și-a oprit o clipă.
În cioburi viața și-a sfărmat,
dar nu-i nimic mai câștigat
ca sfânta ei risipă.

Tu doar cu spini uscați de vânt
ți-ai împletit cuvântul.
Iar ea a dat ce-avea mai sfânt.
Și mirul vasului ei frânt
Mi-a-mbălsămat mormântul.

Dar pentru toți acei ce plâng
în noaptea lor adâncă,
am vrut și Eu un mir să strâng
și visul dragostei să-l frâng
pe-o muchie de stâncă.

Un cer întreg va izbucni
din cupa sfărâmată.
Iar când cei plânși Mă vor iubi,
tu mirul scump nu-l vei simți
vai, Iuda, niciodată.