**Titlu: „Drumul Pocăinței și al Credinței”**


Pe drumul vieții, pășind încet,
Călătorul caută lumina sfântă,
În inima-i frământată și grea,
Vrea pacea care niciodată nu se frântă.

Prin văi adânci și dealuri înalte,
Prin nopți de întuneric și furtuni,
Un glas cheamă blând din ceruri,
„Vino la Mine, te aștept, deși tu nu mă vezi acum”.

Credința, izvor de har și de iubire,
E darul cel ceresc, divin,
Ce îl cheamă pe om din robia pierzării,
În brațele Tatălui, la sânul lui divin.

O, suflete, de ce rătăcești?
De ce te lași purtat de vântul lumii?
E timpul să te oprești, să asculți chemarea,
Să-ți lași inima să bată de dragostea rugii.

Pocăința, cheia cerului deschis,
Este darul smereniei și al recunoașterii,
Când inima coboară și se pleacă,
Când omul mărturisește vina păcatului său.

În păduri întunecate ale vinovăției,
Omul rătăcește, căutând eliberare,
Dar Isus Hristos, Mielul blând și curat,
Îi deschide poarta, îi dă iertare.

El zice: „Vino, nu-ți fie teamă,
Eu ți-am purtat povara în Golgota grea,
Prin sângele Meu ai fost spălat,
Ești iubit, iertat, ridică-te și lasă viața rea.”

Credința, torța ce arde veșnic,
Lumina ce nu se stinge în întunericul deșertului,
Este darul Celui Sfânt, Cel viu,
Ce cheamă, din nou și din nou, la mântuirea sufletului.

În Vechiul Testament, prin profeți vorbind,
Dumnezeu chema poporul său la dreptate,
Prin Isaia, Ieremia și mulți alții,
Neîncetat au strigat: „Întoarceți-vă la Domnul cu smerenie!”

Pocăința nu e doar un cuvânt rostit,
E un drum al inimii, o întoarcere,
Un pas pe calea cea îngustă,
Unde credința devine stâlp și lumină curată.

Noe, în credință, a construit arca salvării,
Avraam, prin credință, a mers unde nu cunoștea,
Moise, cu toiagul său, a despicat marea,
Toți aceștia au fost călăuziți de mâna lui Dumnezeu, nu de vreo stea.

Și totuși, câți dintre noi mai aud astăzi chemarea?
Câți se mai pleacă la picioarele Domnului?
Câți își lasă inima să fie frântă,
Și plâng cu lacrimi de pocăință, căutând un viitor nou?

O, suflete al meu, ascultă azi glasul Domnului,
„Nu-ți împietri inima” (Evrei 3:15),
Căci El e aici, gata să te primească,
Să te curețe, să-ți dea pacea Sa neprețuită.

Pocăința, un pas greu, dar dulce,
E clipa în care omul se prăbușește la cruce,
Și cu mâinile ridicate spre cer, strigă:
„Doamne, ai milă de mine, păcătosul ce sunt!”

Și din ceruri, din locul sfânt,
Un răspuns blând coboară pe pământ,
„Ești iertat, ridică-te și umblă,
Eu te iubesc, cu dragostea Mea te cuprind!”

Prin credință au mers apostolii,
Prin credință au predicat vestea cea bună,
Pe străzi prăfuite și în temple reci,
Au adus lumina Evangheliei, în orice colț.

Petru, deși s-a lepădat, s-a întors cu lacrimi,
„Doamne, Tu știi toate, știi că Te iubesc” (Ioan 21:17),
Iar Isus, Mântuitorul, l-a primit din nou,
Iertarea Sa fiind mai mare decât orice păcat, oricât de rece și adânc.

În Evanghelii găsim chemarea veșnică,
„Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați” (Matei 11:28),
Nu contează cât de adânc ai căzut,
Domnul te primește, te ridică, te face curat.

Pocăința, ca o floare ce înflorește în pustiu,
Este rodul harului, al credinței pure,
Nu e doar o schimbare de minte, ci o schimbare de inimă,
Un pas spre lumină, o îmbrățișare a iubirii divine.

O, credință neclintită, stâlp al lumii,
Prin tine stăm tari în fața furtunilor,
Când valurile vieții lovesc cu putere,
Tu, credință, ne ridici, ne dai aripi să zburăm.

În adâncul suferințelor, credința nu slăbește,
Ea crește ca un stejar, rădăcinile adânci înfipte,
În solul promis de Domnul nostru,
Care nu ne lasă niciodată, ci ne poartă în brațe.

Martirii și sfinții au fost torțe vii,
Prin foc și sabie, au mărturisit credința,
Și prin sângele lor, biserica a crescut,
Căci jertfa lor a fost plină de speranță și dorință.

În viața credinței nu e ușor,
Dar privim la Cel ce ne-a promis viața,
„Eu sunt învierea și viața” (Ioan 11:25),
Și ne agățăm de acest adevăr, cu toată ființa noastră.

O, pocăință sfântă, deschide-ne inimile,
Să vedem lumina Ta strălucind mereu,
Să ne lăsăm inima zdrobită,
Și să primim harul tău ceresc, atât de greu de înțeles, dar dulce și adevărat.

Credința, pocăința și harul ceresc,
Ne duc pe calea strâmtă, către Împărăție,
Și într-o zi, când viața noastră se va sfârși,
Vom primi cununa vieții, pe care ne-o dă Împăratul ceresc.