**Titlu: "Întoarcerea Fiului Risipitor"**


Într-un colț de lume, într-un cămin cald,
Un tată avea doi fii, pe-al său pământ vast.
Unul dintre ei, cu inima plină de dor,
A cerut partea sa, a plecat în zbor.

Cu averea strânsă-n mână și vise în zare,
S-a aruncat în lume, cu inima plină de soare.
Dar lumea, deșertăciune, repede l-a prins,
În păcate și destrăbălare, cu sufletul încins.

Zile de glorie, nopți de desfătări,
Banii curgeau, precum râurile mari.
Dar bucuria s-a stins, lumea a devenit rece,
Iar averea s-a dus, și totul se petrece.

Într-o zi, fără lumină, fără adăpost,
Fiul s-a trezit înfometat, aproape de un rost.
Mânca din roșcovele porcilor, un ban neavând,
Și-atunci s-a gândit: „Cât sunt de pierdut în gând!”.

"Oare nu în casa tatălui meu, servitorii au mai mult?
Mâncare, haine, și-un trai ne-ntrerupt?
Mă voi ridica și mă voi întoarce,
La tatăl meu, la iubirea lui de pace."

Cu pași tremurând, pe drum s-a pornit,
Căindu-se adânc, inima lui s-a smerit.
„Tată, am păcătuit împotriva cerului și a ta,
Nu sunt vrednic să fiu numit fiu, sunt doar o umbră rea.”

Dar tatăl l-a văzut de departe, cu lacrimi pe față,
L-a îmbrățișat cu iubire, i-a oferit speranță.
"Fiul meu era pierdut și acum s-a găsit,
Era mort și-acum e viu, iar inima mi-a-nflorit."

Și-a dat poruncă să-i pună haina cea bună,
Inel pe deget, să-i strălucească-n lumină.
Sărbătoare în casa mare, bucurie și cântări,
Fiul risipitor s-a întors din depărtări.