Lăcrimând cu doru-n spate, a pornit la drum IUBIREA
Ca să capete dreptate, de ce și-a pierdut menirea?
De ce tot mai mulți acuma, nu o mai primesc în case?
Nu mai este mult râvnită, parca toți de ea uitase.

Și mergând pe drum zdrobită, tristă, nebăgată-n seamă.
S-antâlnit din întâmplare cu a ei soră, și cu teamă
O intreabă: - De ce ești atât de tristă și atât de mohorâtă?
Chiar și pasu-ți este lesne și în duh pari doborâtă.

-Ah! O, sora mea" CREDINTA", a uitat lumea de mine
Zic ca ma primesc în suflet, doar atunci când le e bine.
E atât de marea goana după faimă, după avere,
Încât au uitat de mine, de iubirea în durere.

Și atunci CREDINȚA tristă, o luă ușor de mână
Și cu glasul sugrumat zise: -Lumea e puțină,
Care a rămas să creadă și în mine și în tine,
Dar să nu pierdem nădejdea, să cătăm chiar și-n ruine.

Fiindcă Domnul ne învață, să credem și să iubim
Chiar si-acolo unde-i ceață, întuneric și venin.
Să lăsăm o părticică din ce suntem și avem.
Ca măcar din toată lumea, un suflet sa câștigăm.

Prinse aripi iar IUBIREA, alergând din poartă-n poartă
Chiar de era biciuită, alungată sau certată
Învăța mereu pe alți să iubească, fără margini, fără gând de răsplătire,
Învăța sa știi sa taci, de vrei sa știi ce e -IUBIRE!