23 septembrie 2024. Pe data de 16 iulie 2024 am primit o veste care...m-a frânt. Aproape o săptămână nu puteam mânca aproape nimic din cauza durerii sufletești și nu puteam dormi - dacă ațipeam într-un final, aveam parte de un somn extrem de superficial, cu multe treziri și vise care mă țineau prizonieră într-o realitate care nu mai exista. Când mă trezeam, imediat realizam cât de sfâșietor este adevărul...din nou și din nou...și din nou... Mi-aș fi dorit să dorm încontinuu, să nu mă mai trezesc, doar ca să nu mai am parte de acel moment al conștientizării. Aș putea exprima atâtea gânduri cu privire la acea perioadă, însă majoritatea sunt atât de personale...și, cel mai minunat lucru, în loc să împărtășesc aspecte ce dor, mai degrabă tânjesc să mărturisesc bunătatea Lui Dumnezeu față de mine... În acest context al agoniei spirituale generate de durere, de confuzie și, mai ales, de o încredere în Dumnezeu slăbită, am primit două îndemnuri din partea a două surori, ambele bine intenționate, care nu se cunoșteau între ele, de a suna la prooroci renumiți pentru împlinirea cuvintelor vestite prin ei. Deși am putut percepe dragostea lor sinceră de a mă ajuta și le sunt recunoscătoare, m-am rugat și am primit în inimă îndemnul de a nu acționa astfel în acel moment. Mă gândeam și la faptul că, dacă Dumnezeu dorește să îmi vorbească, poate să îmi vorbească personal, prin Vocea Lui...sau printr-un prooroc (care nu îmi cunoaște situația) pe care să îl trimită El personal înaintea mea și chiar în casa mea. Am strigat în inima mea la Dumnezeu...sau poate că am urlat la El în acea suferință, ca El să îmi arate că e cu mine în această adâncă și amară confuzie. Zilele treceau...și parcă lacrimile mele erau ascunse de El. Am ajuns să mă resemnez, nu știu cum, că poate El alege să tacă...și trăiam din inerție. Uneori, simțeam că mă târăsc d.p.d.v. spiritual. Alteori, că parcă nu mai găsesc resurse nici să mă sprijin pe coate. Îmi doream din toată inima (și o făceam cu asumare) să plec la Domnul Isus - chiar dacă asta ar fi însemnat să trec din această viață - doar ca să fiu în fața Lui, să știu că mă vede (ohhh, de parcă El nu e "El-Roi") și să Îl pot întreba...nu vă spun ce. Hai să zâmbim puțin! :) Sau... Poate nu I-aș mai fi spus nimic. Poate aș fi amuțit înaintea Sfințeniei Sale și aș fi căzut cu fața la pământ... Poate aș fi căzut la picioarele Lui și nu știu nici dacă aș fi îndrăznit să mă ating de ele, ca femeia cea păcătoasă din Evanghelie. Poate că mi-ar fi fost rușine de slăbiciunea mea și de lipsa de siguranță deplină într-o "Așa Iubire". Nici nu știu dacă aș fi fost în stare să ridic capul spre El. Dar dacă l-aș fi ridicat... Oare ce aș fi văzut în Ochii Lui? Oare măcar atunci I-aș fi înțeles mai mult iubirea? Căzută la pământ am fost...însă nu în reverență, ci în durere. Aveam nevoie de o intervenție specială din partea Lui Dumnezeu...și am primit de la El acest har. Pe 20 septembrie 2024, Dumnezeu a trimis în casa noastră și o soră prooroc, care nu îmi cunoștea contextul vieții și prin care El mi-a vorbit. Aveam nevoie să știu că El știe, că El vede, că Lui Îi pasă! În urma descoperirii Sale, Dumnezeu mi-a oferit mângâierea Lui și viața, deși încă într-un context așa de sfâșietor, a devenit suportabilă. Nu am primit răspuns la întrebările mele, prin care El să îmi spulbere confuzia - de fapt, s-au născut unele noi... - dar măcar știu că împrejurul credinței mele sunt brațele Lui. Această experiență este inspirația pentru poezia "Iată, te iubesc!", iar titlul, reluat în ultimul vers, sugerează Iubirea Lui Dumnezeu, care este întotdeauna demonstrată, chiar dacă încă nu a sosit timpul să vedem asta sau să experimentăm palpabil... Dar "ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut". (Ioan 20:29)