Doamne n-ai uitat azi să-mi zâmbești
Nici să-mi spui cât mă iubești,
Eu un firicel plăpând de floare
Luat din vântul aprig și sădit la soare.
N-ai uitat de rădăcina-mi ce era firavă în jos
Ci cu Mâna Ta ai mutat-o în pământul țărânos,
Ai pus apă din belsug, pentru-a prinde rădăcini
Și orice clătinare în vânturi —Tu ai știut să mă sprijini.
M-ai sădit lângă izvor, să mă satur din belșug
M-ai sădit lângă izvor, apă din belșug să sug
Rădăcinile-mi plăpânzi să se-ntindă cu folos
Iar din frageda-mi tulpină—fir de floare mult mai gros
Te-ai gândit în Măreția-Ți, să mă faci și să mă crești
Să-Ți cânt faptele-Ți Mărețe, până creșterea-mi oprești,
Iar când mă vedea-vei mare, să-nfloresc—mărgăritare,
Firicel crescut de un Gradinar Măreț
Până ieri micuț, plăpând, clătinat de vânt, răzleț
Astăzi viu în a Sa Gradină mare,
Răspândind în vânt parfumul florilor mărgăritare
Colorate în fel si chip, de Acel ce-a pus culoare
In Grădina Lui Hristos. Ce onoare! Ce splendoare!

Doamne, mare bucurie, c-ai văzut un firicel
L-ai văzut așa micuț, și Te-ai îndurat de el,
L-ai crescut, cum numai Tu, știi să crești o floare rară
Ai salvat-o dintre vânturile care o cutremurară
Și a înflorit frumos în Grădina Ta de Rege—Tată
Printre alte mii de flori—firicele altădată,
Iar în cântul lor în soare, viu udate rădăcini
Toate își deschid petale — groasele tulpini
Și rostesc cu bucurie, cand Te vad pe-a Ta cărare:
Doamne ai fost atât de bun cu noi! Ce Măreț ești! Ce onoare!

30.08. 2024