Uitarea, niciodată nimic să nu-ți ascundă,
iubirea-ți scalde totul cu limpedea ei undă,
recunoștința-ți vină mereu cu flori divine
spre cine ți-a dat mâna, spre cel ce-ți face bine.

Micimea niciodată să nu te facă-n stare
să uiți recunoștința spre cine ți-e datoare,
că nu ești mai netrebnic și vinovat vreodată
ca dacă-ntorci călcâiul spre cel ce ți-a fost tată.

Mândria niciodată să nu te-nnebunească
pân-a-ți ajunge gura batjocuri să grăiască,
chiar împotriva celui ce, singurul pe lume,
te-a ridicat din tină și ți-a făcut un nume.

Căci dacă toate-acestea te vor orbi pe tine,
ești vrednic pe vecie de blestem și rușine...
Poți să tot cânți atuncea și să tot spui de toate,
acestea doar osânda ce-o porți o să arate.

Nu-i orb mai orb pe lume ca cel 'nălțat de soartă
prin merite umflate și laudă deșartă,
căci pe acela-l duce trufia nebuniei
mai sigur ca pe-oricare în focul veșniciei!