Nici nu știm cum trecem prin viață așa de iute…
Ca o aripă a fluturului atinsă de picuri de ploaie
Ca fuga în pădure a copitei iuți a turmelor de ciute…
Ca puful de păpădie când vântul firul ei o-ndoaie.

Nu știm ce înseamnă un cuvânt bine rostit.
E ca o gura de apă rece în arșița uscată a zilei…
E pala umbrei pentru drumețul tare ostenit
Si un cuțit știrbit sub roata învârtită a tocilei.

Nici nu știm ce-nseamnă un culcuș și o masă
Dar știe asta corabia lovită de furtuni ce intră-n port…
Știe pribeagul ce-n rătăciri nu are un loc să-i spună acasă…
Hamalul ce e sleit sub munții de greutăți și efort.

Nici nu știm ce-nseamnă să te aibă cineva în rugăciune.
Și nu vom ști de nu-ntrebăm floarea când primește apă
Și n-om afla de nu vedem focul cum se-aprinde din tăciune
Și ogorul când e mărunțit sub plugul greu și grapă.

Nici nu știi ce-nseamnă în viață să te aibă cineva de drag,
Sa te iubească, cum nici chiar tu, nu poți să ții la tine,
Ca să afli asta întreabă curios pe Dumnezeu degrab.
Să afli cum s-a dat de dragul tău și al meu, pe Sine…

Nu, nu vom ști multe valori în trecătoarea viață…
De nu vom avea ochii deschiși în jurul nost mereu, mereu…
Că fiecare zi e o oră și noi elevi ce diferența o învață
Cât de superficiali suntem și cât de profund e Dumnezeu!

Amin!