Copil uitat în marea-i suferinţă
De cerul care ochii şi-a închis
Priveşte Doamne, e numai mlădiţă
Şi-ndură-Te, căci este al Tău uns.

Tu Eşti Acela, care i-ai dat viaţă,
şi-acum de ce l-ai pus pe un cuptor!
Cum poţi privi la o firavă fiinţă?
Şi nu vrei ca să fii mângâitor?

De ce coborii Tu ploaia suferinţei
Peste un biet copil nevinovat?
De ce-ai lăsat Tu lacrima căinţei?
Dacă nu ierţi pe omul vinovat?

Căci toţi suntem cuprinşi de fărdelege
Nici unul nu-i măcar neprihănit
Dar nu ne-ai pedepsit după-a Ta lege
Ci ne-ai iertat, şi-apoi ne-ai mântuit.

De ce nu Te înduri şi de copilul
Care îmii frânge inima din piept?
Văzând cu ce durere bea potirul!
Şi cum săgeţile-l străpunge-ncet!

Copilu-acesta mi-e gravat în piept
Şi inima adesea îmi oftează
O Doamne cât de greu e să aştept!
Izbândă la-ncercarea ce presează!

Cuprinde-l azi în palma Ta o Doamne
Moaie ţărâna care s-a uscat
Şi ungel cu un leac sfânt de la Tine
Să simtă harul Tău cel minunat:

Cum ochii orbului ai uns odată!
Cu-n leac, ce-n palma Ta s-a preparat!
Vederea şi-a primit el la clipită
Căci Tu eşti, Dumnezeu, nemăsurat.

Şi azi mai ai putere pe pământ!
Chiar dacă te-ai urcat demult la cer
Noi ştim căci dacă spui doar un cuvânt
Crediţa noastră va fi ca de fier

Şi vom vedea sub ochii noştri fapte
Ce mintea unui om nu va-nţelege
Ascultă-mi Tu săracile cuvinte
Şi vino azi cu milă, nu cu lege!

Iar când mulţimea va vedea lucrarea
vor înţelege căci Eşti Dumnezeu!
vor asculta cu toţi atunci chemarea,
Mărind şi proslăvind numele Tău.