Când mă zbăteam în chinuri şi-n robie,
Nu-nţelegeam ce-i bine şi ce-i rău –
Putea chiar moartea argument să fie
Căci nu credeam că este-un Dumnezeu

Atât îmi amintesc: că mi-era frică,
Şi mă temeam de tot ce-ameninţa
Şi nu simţeam cum Domnul se implică,
Iar Duhul Lui c-asupra mea veghea...

Eu mă luptam neputincioasă-n spume
Şi mă-necam în marea disperării
Dar m-a cules din astă neagră lume,
Şi m-a adus în Barca Îndurării.

Şi mulţi întreabă acum „Ce s-a ’ntâmplat?
Nu te mai recunoaştem...tu eşti diferită!"
Şi le răspund, că ce văd ei, e-adevărat,
Sunt liberă, şi deci sunt fericită!


Tatiana Tarlev,
13 iunie 2008