Demult, numai lumină e totul între noi,
tot ce-a fost cândva umbră
e-un calm cuprins de soare...
Chiar ploile sunt zâmbet cu lacrimi
și apoi,
e totul iarăși proaspăt, ca apele-n izvoare.

Nici visele n-au urmă de plâns și tresăriri,
ci străvezii ca zorii ni-s nopțile senine,
toți pașii vremii lasă prin albele-amintiri
doar urmă de lumină,
- ca trecerea de Tine.

Nimic nu lasă un zgomot îndelung,
'nnorarea trecătoare mai scurtă-i ca o clipă,
nici laudele lumii,
nici ura nu ne-ajung,
cântarea și iubirea din toate se-nfiripă.

Nemaiiubind pe nimeni,
azi îi iubim pe toți,
cu nimenea în totul
suntem cu fiecare...
Toți oamenii ni-s prieteni,
toți călătorii soți,
demult 'nălțăm spre ură o milă răbdătoare.

Mai fă-ntre suflet, Doamne
- și tot ce n-am uitat,
prăpastia de slavă și larg hotar de stele,
în veci să nu ne-ajungă
nimic din ce-am lăsat
și-n veci să nu ne-ntoarcă
nimic, până la ele!