Aceste frunze care-mi cad ca-n toamnele senine,
ce liniștite se desprind de ramurile pline...
Sub ele se ivește-acum frumoasa roadă coaptă
ce Mâna Bunului Stăpân cu-al ei cules - așteaptă.
Ce dulce-mi simt acel fior al bucuriei sfinte,
cu care-I voi păși tăcut și-nlăcrimat 'nainte,
cu toate crengile-atârnând - rămase fără frunză,
ca roada dragostei de El nimic să nu-mi ascunză.
Cădeți mai grabnic frunze mari, să nu-mi rămâneți una,
că nu voi - vorbele-mi sunteți, ci faptele cununa.
Voi frunze ale mele-ați fost doar șoaptele sub care
s-au copt ascunse-aceste dulci cântări nemuritoare.
Culege-mi-le Drag Isus, cu Mâna Ta curată,
duios și dulce cum le-am vrut să Ți le strângi odată,
iar dac-ai vrea să-mi dai în schimb răsplata cea mai mare,
atinge-mi ochii mei plecați cu-o dulce sărutare...